Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM – MODEL PENTRU SLUJITORII DE AZI

SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM – MODEL PENTRU SLUJITORII DE AZI

SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM – MODEL PENTRU SLUJITORII DE AZI

Preot drd. Ionuţ Constantin
din revista Altarul Banatului,
Nr. 1-3, ianuarie-martie 2016

Abstract: As one may notice, Christian preacher, from the perspective of John Chrysostom, is a means for a priest to religiously educate a Christian, bring him down the path of the Church and closer to Christ. That is why he had shown, by holding numerous lectures during masses, that preachers held at any moment may create sensibility and open man’s soul to God. Preacher is not a „simple means of defense, but also the weapon of a large and holy offensive and preventive action.

“ Keywords: preacher, priesthood, model, vocation, homily.

Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407) 1 este una dintre cele mai semnificative şi importante personalităţi din epoca patristică, care şi-a pus amprenta asupra întregii activităţi ce s-a desfăşurat în viaţa Bisericii Ortodoxe, acest lucru fiind întărit şi de faptul că este cinstit ca „sfânt părinte şi dascăl”, calendarul ortodox închinându-i trei zile de prăznuire: 13 noiembrie – Sfântul Ioan Gură de Aur; 27 ianuarie – Aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur; 30 ianuarie – Sfinţii Trei Ierarhi, unde este prăznuit alături de ceilalţi doi mari ierarhi ai Bisericii Creştine, Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigorie Teologul.

A văzut lumina zilei în Antiohia, într-o familie înstărită, tatăl său, Secundus, fiind comandant general în armatele imperiului din Orient, care a murit de tânăr. Mama sa, Antusa, rămasă văduvă de la o vârstă destul de fragedă, refuză categoric să se mai căsătorească, dedicându-şi viaţa pentru creşterea şi educarea celor doi copii: Sfântul Ioan Gură de Aur şi o fetiţă. Sfântul Ioan a avut un sprijin neîncetat în mama sa, care ia plătit profesori, Sfântul Părinte avându-l ca mentor pe retorul Libaniu. Învăţăturile deprinse de la aceşti profesori, cât şi de la alţii, l-au ajutat pe marele Hrisostom să deprindă o aleasă pregătire oratorică şi filosofică, lucruri care nu l-au mulţumit întru-totul pe tânărul Ioan, care alege în cele din urmă, calea Bisericii, retrăgându-se pentru o perioadă în pustie, acolo unde va fi doar el şi Dumnezeu. Se pare că acest lucru a fost determinat să-l împlinească pentru a fugi de marele jug al preoţiei, care era considerat de el un deziderat destul de greu de împlinit. Totuşi se întoarce acasă la insistenţele maicii sale, iar ulterior va primi în cele din urmă taina diaconiei, apoi a preoţiei, dar şi cea mai înaltă slujire din Biserica lui Hristos la care poate fi chemat omul, arhieria 2. „Pe cât a fost de mare slava lui Dumnezeu şi mari şi minunate darurile cu care l-a împodobit, pe atât a fost de grea crucea suferinţelor lui. Izgonit din scaun în două rânduri, îşi va încheia viaţa în exil la Comanes, în anul 407, rostind cuvintele rămase testament al său: Slavă lui Dumnezeu pentru toate.” 3

A lăsat în urmă un adevărat tezaur pentru Biserica Dreptmăritoare, care de atunci şi până în zilele noastre, şi cu siguranţă până la sfârşitul veacurilor, va fi ca un pedagog şi un îndreptar pentru cei care îl caută pe Hristos, pentru cei care doresc să urmeze cu smerirea de sine preoţia cea adevărată.

Cea mai importantă operă pe care Sfântul Ioan Hrisostom ne-a lăsat-o drept moştenire este Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Viaţa spirituală a Bisericii lui Hristos nu poate să existe, nu poate fi în ansamblul ei înţeleasă fără Liturghia marelui învăţat din epoca de aur a patristicii. Ea este lucrarea lui Dumnezeu pentru popor, ea fiind acţiunea întregii comunităţi creştine, la ea participând toate mădularele Trupului Lui Hristos. 4

„Liturghia euharistică constituie un memorial integrator, deoarece nu este vorba numai de pomenirea Persoanei şi a actelor lui Hristos, ci şi de întreaga Biserică, unită cu El prin credinţă şi dragoste.” 5 În rugăciunea euharistică se poate observa acţiunea lui Dumnezeu asupra întregii Bisericii, căci prin intermediul cultului divin devenim părtaşi ai învierii.

Religia creştină este prin excelenţă o religie liturgică, în centrul căreia stă Sfânta Liturghie, intrarea omului în Împărăţia cea Cerească neputând fi realizată decât prin intermediul ei.

Opera Sfântului Ioan este destul de vastă şi de cuprinzătoare, el atingând într-un mod cât mai fidel spiritualitatea biblică şi cea patristică. În opera sa a cuprins aproape întreaga Scriptură, atât a Vechiului, cât şi a Noului Testament. Omiliile şi predicile sale au rămas până în zilele noastre adevărate repere pentru predicatorul amvonului bisericii, unde acesta din urmă poate găsi mereu teme actuale pentru a combate învăţăturile greşite care sunt în popor; teme de unde poate vorbi creştinilor de pocăinţa cea adevărată şi apropierea de Dumnezeu.

Preoţia la Sfântul Ioan Gură de Aur

Pentru Sfântul Ioan taina preoţiei este cel mai mare lucru pe care un om poate să-l îndeplinească pe parcursul vieţii sale pământeşti. Acest lucru este întărit în primul rând de faptul că Sfântul Ioan a consacrat un tratat despre această mare responsabilitate la care este chemat omul. În tratatul său Despre preoţie, arată, în primul rând, calităţile pe care trebuie să le aibă orice păstor de suflete. Preotul trebuie să aibă vocaţie, sfinţenie, evlavie, o cultură vastă, râvnă pentru cele sfinte, dragoste pentru Hristos 6 şi oameni. Preotul este hirotonit în fruntea comunităţii pentru ca rugăciunile mai slabe ale credincioşilor să se unească cu cele ale păstorilor, care sunt mai puternice, şi să se ridice laolaltă spre cer. 7

Vocaţia este elementul primordial de care trebuie să ţină seama episcopul atunci când numeşte şi hirotoneşte un tânăr în treapta preoţiei. Vocaţia, fiind atracţia sau înclinaţia naturală cu care omul este înzestrat de Dumnezeu, este condiţia succesului în această latură spirituală la care este chemată persoana umană. Sfântul Ioan Hrisostom critică destul de aspru pe cei care nu ţin seama de elementul vocaţional atunci când recrutează clericii: „Noi suntem de vină, noi, care pângărim preoţia, atât cât atârnă de noi, cu atâtea întinăciuni, încredinţându-o la întâmplare unor oameni, care, fără să-şi cunoască bine propriul suflet şi fără să se uite ce lucru mare este preoţia, primesc în grabă hirotonia, dar când pun în practică îndatoririle preoţiei, întunecaţi de nepriceperea lor, încarcă cu nenumărate păcate pe credincioşii încredinţaţi lor spre păstorire.” 8

În toate cele trei trepte de slujire pe care le-a îndeplinit în Biserica lui Hristos, a „contribuit la sfinţirea lumii prin lucrarea Sfântului Duh şi la men- ţinerea sensibilităţii conştiinţei sacerdotale cu privire la prezenţa şi la transformările sublime aduse de Sfântul Duh.” 9 Ţelul preotului este mântuirea oamenilor care îi are sub păstorire, pe lângă a sufletului său, pe care trebuie să-i îndemne la rugăciunea comună care se rosteşte în Biserică, căci numai prin intermediul ei, şi prin unirea euharistică oamenii devin un singur trup, prin care se păstrează legătura organică cu Hristos cel Înviat.

Misiunea pe care păstorul de suflete o are, este aceea de a-l împăca pe om cu Dumnezeu. Preotul trebuie să-l ajute pe om să se apropie de Dumnezeu, acest lucru făcându-l prin intermediul mijloacelor pe care Biserica lui Hristos le are la îndemână: Sfintele Taine. Prin Spovedanie, slujitorul are puterea de a dezlega păcatele oamenilor (Ioan 18,18), această putere fiind specială, o putere pe care nici o creatură îngerească, sau altă putere din ceruri nu o are: „Dumnezeu a dat preoţilor o putere mai mare decât părinţilor noştri trupeşti, nu numai când ne pedepsesc ci şi când ne fac bine. Deosebirea dintre unii şi alţii este tot atât de mare, pe cât de mare este deosebirea între viaţa de acum şi viaţa viitoare.” 10

Sfântul Ioan vorbeşte în cuvinte mari despre harul preoţiei, despre responsabilitatea pe care o are preotul în faţa lui Dumnezeu, dar şi în faţa oamenilor, sufletele oamenilor fiind lucrul cel mai de preţ pe care acesta trebuie să-l protejeze, să-l apere de ispitele celui necurat: „Postul, culcatul pe pământ gol, privegherile prelungite şi toate celelalte pot fi îndeplinite cu uşurinţă de mulţi credincioşi….dar când e vorba de stat în fruntea Bisericii, când e vorba de încredinţat purtarea de grijă a atâtor suflete…să fie puşi în această slujbă înaltă numai bărbaţii aceia care întrec cu mult pe ceilaţi oameni, în virtutea sufletului.” 11

Sfântul Părinte pune accent pe pocăinţa celui care vrea să devină ostaş al lui Hristos, aceasta fiind o stare a omului duhovnicesc, care trebuie să-l ţină treaz, ea fiind folositoare atât celor care sunt virtuoşi, cât şi celor care se află în păcat şi doresc să se ridice din nebuloasa păcatelor. Numai prin pocăinţă se poate pune început bun vieţii celei noi, omul schimbându-se treptat, personalitatea lui înnobilându-se cu harul divin, începe să dorească făptuirea virtuţii, care nu-l va duce decât la apropierea de Dumnezeu. 12

Sfântul Ioan Gură de Aur vede pocăinţa împletită cu rugăciunea ca un lucru care Îi place Domnului, căci prin rugăciune omul cheamă în ajutor pe Acela care l-a creat, nu pentru a-I spune cele necesare pe care El le cunoaşte, ci pentru ca omul să se smerească, să-şi aducă aminte de păcatele sale. Rugăciunea inimii este cea pe care Sfântul Părinte o scoate în relief, căci „rugătorul îşi lipeşte mintea de Domnul său cerând numai mila şi pomenind Numele care este mai sfânt decât tot numele în cer şi pe pământ, căci trebuinţa noastră cea mai mare nu sunt anumite lucruri ci Domnul Însuşi.” 13

Preoţia nu este un lucru uşor de îndeplinit, nu este la îndemâna oricui. Vorbind de pocăinţă, ca taină a Bisericii, preotul duhovnic, trebuie să analizeze dacă medicamentul pe care i-l dă bolnavului este pe măsura păcatelor. Sfântul Părinte este de părere că ar trebui dat canonul după starea de pocăinţă care îl stăpâneşte pe cel spovedit, nu după măsura păcatelor săvârşite, căci astfel, acest lucru ar fi pricină de pierzare pentru păcătos. Priceperea duhovnicească a preotului este un lucru esenţial pentru care Sf. Ioan insistă, spunând că preotul trebuie să nu lase nimic necercetat pentru ca munca sa să nu fie în zadar, iar canonul să fie dat în funcţie de starea sufletească a păcătosului. 14

Duhovnicia este darul cel mai de preţ pe care preotul îl are de la Dumnezeu, prin ea se descoperă lucruri mari şi minunate, care sunt ascunse şi se arată prin Duhul Sfânt. Acest dar al duhovniciei include, în primul rând curăţia personală prin lepădarea de patimile care împietresc sufletul, apoi îmbrăţişarea virtuţilor, căci „duhovnicia presupune o dimensiune comunitară, pentru că ea este străină de orice individualism, ea este o realitate exclusiv bisericească.” 15 Duhovnicul este în momentele mărturisirii ca un doctor, care trebuie să-i povăţuiască pe cei păcătoşi să se roage pentru a le da Dumnezeu pocăinţa de care au nevoie, şi inima smerită pentru a-şi da seama de gravitatea păcatelor care le apasă sufletul, şi îi îndepărtează de Dumnezeu.

Pentru a putea îndeplini toate cele ce ţin de această misiune preoţească, Sfântul Ioan aduce în discuţie pe marele Pavel, unde vorbeşte de ce calităţi trebuie să aibă păstorul de suflete în epistola I către Timotei. El trebuie să fie destoinic şi să înveţe pe alţii, nebeţiv, iubitor de oameni, înţelept, paşnic, blând, bun chivernisitor al casei sale, bărbat al unei singure femei (I Tim 3, 1-6). Acest lucru este punctat de Ioan Hrisostom, deoarece preoţia chiar dacă este săvârşită aici pe pământ, ea nu a fost rânduită de vreun om sau înger, ci de Însuşi Mângâietorul. Preoţia harului este cu mult superioară de ceea ce se săvârşea în timpul Legii Vechi, căci acum preotul stă în faţa Sfintei Mese şi se roagă, unde Domnul stă drept jertfă din care toţi se împărtăşesc spre viaţa de veci. „Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti.” 16

Misiunea de păstor de suflete la care este chemat cel ales după vrednicia sa, include foarte multe lucruri care trebuie îndeplinite cu destoinicie. Priceperea este un lucru esenţial în misiunea preoţească, pentru a cântări aşa cum se cuvine diferitele situaţii cu care se confruntă parohienii, care deşi par asemă- nătoare, ele sunt diferite de la caz la caz. Pe lângă acest tact pastoral, este nevoie şi de mult har de la Dumnezeu. Acesta este dobândit de preot numai prin rugăciune, prin curăţia sufletului, dar şi prin practicarea şi experierea virtuţilor. Puterea exemplului are un rol destul de rodnic din punct de vedere pastoral pentru ca preotul să reuşească să conducă corabia lui Hristos, să nu o ducă spre naufragiu.

Preotul fiind adeptul rugăciunii şi practicant al virtuţilor, ispitele păcatelor cu greu îl vor ademeni. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel mai mare păcat care îl paşte pe slujitorul altarului este păcatul slavei deşarte. Preotul cade pradă acestui păcat dacă îndeplineşte misiunea preoţească pentru a se face plăcut oamenilor şi nu lui Dumnezeu, Cel Care i-a dat darul preoţiei. Cele care îl vor duce pe preotul lui Hristos să fie tributar acestui mare păcat sunt: „mânia, tristeţea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, făţărnicia, uneltirea, bucuria şi mulţumirea sufletească pricinuite de cusururile şi de greşelile celorlalţi slujitori, mâhnirea pricinuită de succesele şi bunăstarea altora, dragostea de a fi lăudat, dorinţa după posturi de cinste, predicile rostite pentru a fi plăcute de credincioşi” 17.

Preotul trebuie să fie puternic spiritual, pentru că el nu trăieşte numai pentru el, ci pentru toată mulţimea de oameni. Dacă preotul este slăbănog, neveghetor şi trândav, cum poate apăra el turma lui Hristos de fiarele diavoleşti? Mântuitorul Hristos dă în permanenţă turma Sa spre păstorire oamenilor destoinici, căci ei trebuie să fie „lumină lumii şi sare pământului”(Matei 5, 13-14). Preotul este pus în slujba de a lumina pe cei păstoriţi, de a-i conduce spre Împărăţia cea cerească, pentru că în mâinile sale sunt toate mijloacele de care omul are nevoie să se lumineze.

Preotul are cea mai sensibilă slujbă de îndeplinit, lăsată drept moştenire de Hristos Apostolilor Săi, şi prin aceştia episcopilor şi preoţilor, de la începuturi şi până în zilele noastre, şi anume Sfânta Liturghie. Prin Sfânta Slujbă omul duhovnicesc este cârmuit spre Împărăţia Cerurilor. „În timpul Sfintei Liturghii, când preotul invocă harul Sfântului Duh peste sfintele daruri, îngerii lui Dumnezeu se pogoară din cer şi umplu întreg altarul, înconjurându-l pe preot şi sfintele daruri spre slava lui Dumnezeu şi a Fiului Său Care se jertfeşte pe masa Sfântului Altar pentru toţi aceia care participă la jertfa euharistică.” 18 Sfânta Liturghie cuprinde întreaga creaţie chemată la desăvârşire, căci prin ea Biserica se roagă pentru întrega lume. Sfânta Liturghie este prima Taină a Bisericii între taine, este o lucrare de origine divină creată pentru popor.  19

Din acest motiv lesne de înţeles, preotului i se cere o pregătire morală destul de ridicată, ca unul care este „părtaş la preoţia Mântuitorului într-un grad mai înalt, mai propriu şi mai desăvârşit, ca în oficiul său de liturghisitor; nu se poate imagina o intimitate mai mare şi mai strânsă a preotului cu Mântuitorul, ca această participare la sacerdoţiul său în Sfânta Liturghie.” 20 Prin oficierea Sfintei Liturghii de către preot se arată şi o „sarcină de încredere primită de la Mântuitorul, ceea ce reclamă din partea liturghisitorului un înalt grad de sfin- ţenie în slujba sa.” 21 Aceasta presupune din partea preotului ca mâinile sale să fie curate, căci el este cel care ridică Sfântul Trup şi-L sfărâmă pentru a fi dat spre cuminecare, atât lui, cât şi creştinilor care sunt vrednici pentru împărtăşire.

Preotul fiind unul dintre cei care îndeplineşte oficierea cultului, a sfintelor slujbe, este model pentru credincioşii lui în ceea ce priveşte râvna „pentru rugăciune, pietatea şi căldura cu care se roagă; rugăciunea făcută de preot în cadrul sfintelor slujbe săvârşite în biserică sau în afară de biserică constituie funcţia esenţială a preoţiei.” 22 El îndeplineşte serviciul divin în numele şi persoana Mântuitorului, dar în acelaşi timp este şi reprezentant al Bisericii, adică al comunităţii credincioşilor săi, ca unul care se roagă şi pentru aceştia, nu numai pentru sine. 23

Sfântul Ioan Hrisostom – model desăvârşit pentru predicatorul de azi

Sfântul Ioan Gură de Aur este modelul desăvârşit al predicatorului, el distingându-se prin zelul său oratoric, cât şi prin faptul că a purtat un puternic devotament acestei misiuni atât de importante din viaţa Bisericii. Pentru acest Sfânt Părinte, predica cu timp şi fără timp a avut un loc destul de preţios în activitatea sa, acest lucru arătându-l numărul destul de mare al predicilor sale, al omiliilor, dar şi al scrisorilor. Cunoaştem că a rostit o mulţime de predici la diverse sărbători mari ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, predici morale, unele ocazionale; de asemenea foarte multe panegerice (cele mai importante în cinstea Sfântului Apostol Pavel).

Omilia a reprezentat cea mai întinsă parte a activităţii predicatoriale a Sfântului Ioan Gură de Aur, el interpretând prin intermediul acestui gen de predică aproape întreaga Sfântă Scriptură (cunoscute sunt omiliile la Facere, Isaia, la Psalmi, iar la Noul Testament cele la Matei- 90, Luca-16, Ioan-88, la Faptele Apostolilor şi aproximativ 250 la Scrisorile Sfântului Pavel). 24 Însăşi titulatura de „Gură de Aur”(Hrisostom), arată admiraţia Bisericii faţă de activitatea sa predicatorială, „celebrându-i memoria şi înveşnicind astfel numele celui mai de seamă predicator al Bisericii lui Hristos din câţi au existat vreodată.” 25 Probabil, la stabilirea acestei titulaturi care i s-a dat de către Biserica Creştină, a contribuit şi educaţia retorică, pe care sfântul nostru Părinte a dobândit-o în şcolile pe care le-a urmat, şi unde a fost îndrumat de doi dintre cei mai renumiţi profesori ai timpului: Libaniu şi Andragaţiu. Rostirea predicii de către Sfântul Ioan Gură de Aur era un lucru uşor, care-l liniştea, în unele cazuri chiar îl odihnea, după cum el însuşi se exprima: „Predica mă însănătoşeşte…când deschid gura, mi-a trecut toată oboseala; cum încep să vă învăţ, dispare toată slăbiciunea…aşa cum vouă vă e foame să mă ascultaţi, aşa mi-e foame să vă predic…” 26.

Pentru Sfântul Ioan, predicatorul trebuie să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, pentru că numai de acolo se poate inspira cel care predică, dar şi ceea ce predică, care de altfel trebuie să fie în concordanţă cu faptele sale. A fost atras foarte mult de epistolele Sfântului Apostol Pavel, „pe care le citea şi de două, trei ori pe săptămână; pe Sfântul Apostol Pavel îl purta mereu în suflet şi căuta să-l imite întru totul, încât Sfântul Ioan a fost numit şi Pavel al secolului al-IV-lea.” 27Acest lucru ni-l arată şi faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur a închinat marelui Pavel un număr destul de însemnat de panegerice (7 la număr), în care Apostolul Neamurilor este elogiat din belşug. În conţinutul acestora este arătat faptul că Pavel este o încununare a virtuţilor, dragostea faţă de oameni era un lucru obişnuit la Apostol. Se arată fidelitatea lui Pavel pentru chemarea cea dumnezeiască la apostolat, misiunea pe care a făcut-o, şi prin care pe mulţi i-a adus la Hristos ş.a.m.d. 28

Predica trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a-şi atinge scopul pentru care este rostită. Ea trebuie bine pregătită înainte, documentată, mai ales pe cele două izvoare ale Revelaţiei Supranaturale. Sfânta Scriptură trebuie să fie cartea de căpătâi de care predicatorul se foloseşte în alcătuirea predicilor sale. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a folosit de acest tezaur al Bisericii Creştine, pentru a-i învăţa pe creştini, el fiind unul dintre cei mai fini exegeţi ai Scripturii, dovadă stând omiliile sale la diferitele cărţi biblice. El a dat cele mai spirituale înţelesuri Scripturii, care stau până în zilele noastre, şi cu siguranţă până la sfârşitul veacurilor, drept exemple pentru predicatorii Bisericii Dreptmăritoare.

Predica reprezintă pentru preotul lui Hristos un element destul de important în misiunea pastorală pe care o are de îndeplinit, căci prin puterea cuvântului omul este adus la îndreptarea sa. Preotul predicator trebuie să fie un om de o înaltă ţinută morală şi spirituală, căci el este cel care trebuie să fie iertător cu cei păcătoşi, dar şi să certe cu duhul blândeţii. Sănătatea fizică şi psihică a preotului sunt lucruri destul de importante, care îşi pot pune amprenta în activitatea predicatorială a preotului, aşa cum şi o viaţă virtuoasă este un element primordial în această misiune.

Sfântul Ioan spune în Tratatul despre preoţie despre osteneala pe care preotul trebuie să o depună pentru alcătuirea predicilor care trebuie rostite în faţa poporului, nu trebuie să se folosească predicatorul de ideile şi cuvintele altor predicatori, pentru că atunci vor fi aspru criticaţi de către creştinii ascultători. Fiecare predică trebuie să fie distinctă, să nu se repete cuvintele şi mesajul aproape de fiecare dată când este rostită o cuvântare, cu toate că ţinta finală a predicii este aceeaşi: intrarea în Împărăţia cea cerească a creştinilor. 29Acest lucru îl făcea însuşi Sfântul Ioan, care nu se urca la amvon pentru a predica decât numai după o pregătire minuţioasă şi o adâncă cugetare. El făcea acest lucru, conştient fiind de importanţa pe care o avea predica bine argumentată, pentru că prin ea sufletul cel căzut în deznădejde se ridică, prin predică sufletul îngâmfat se smereşte, „prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea sufletului.” 30

Un aspect foarte important pe care Sfântul Ioan Hrisostom îl scoate în relief în legătură cu predica rostită de către preot la amvon, este faptul că acesta din urmă trebuie să se inspire în cuvântările sale de realităţile concrete ale vremii în care trăieşte, el trebuie să cunoască lumea în care trăieşte, deschiderea faţă de problemele cu care se confruntă. Atunci când oamenii erau îngrijoraţi datorită unor fenomene ale naturii, cum erau cutremurele, sau din pricinina anumitor dări pe care împăratul le punea pe umerii creştinilor şi dărâmarea statuilor, Sfântul venea la amvon şi rostea diverse predici, cum ar fi Omilia despre cutremur, sau Omiliie despre statui etc. Predica trebuie să dezbată probleme existenţiale ale credincioşilor, şi de aceea trebuie dezbătute cele cu un caracter moral-social, probleme cu care credinciosul din orice perioadă se confruntă, aşadar munca, viaţa de familie, dreptatea socială, dreapta credinţă, atitudinea creştină faţă de problemele vremii, trebuie să fie în centrul predicii creştine, aşa cum a fost şi în cazul Sfântului Ioan.  31

Pentru marele învăţător lupta împotriva celor care învăţau greşit despre Hristos şi Biserică, adică ereticii, nu au rămas necombătuţi prin predicile sale, care erau rostite cu dragoste şi iubire părintească. El a exprimat „învăţătura de credinţă în conceptele culturii din vremea lor, şi a dat răspuns la problemele şi năzuinţele acelei vremi, practicând uneori o viziune evanghelică a vieţii care depăşea pe cea a epocii sale.” 32 Predicatorul, în viziunea Sfântului, trebuie să cunoască „modul de luptă al fiecăruia” 33 dintre cei care luptă împotriva Bisericii lui Hristos. Învăţătura ereticilor trebuie cunoscută de preot, pentru a o combate în cuvântările sale, dar şi pentru a-i învăţa pe credincioşi care sunt pârghiile prin care cel necurat lucrează asupra oamenilor. Preotul trebuie să se folosească de cuvânt pentru a nu lăsa pe credincioşii lui să cadă pradă anumitor născociri, care îi pot conduce spre o viziune cu totul aparte de realitatea învăţăturii de credinţă. Dacă creştinul nu este învăţat, atunci se va conduce după mintea sa, care îl poate abate de la dreapta credinţă, şi din ostaş al lui Hristos şi al Bisericii Sale, poate deveni un aprig duşman.

Predicatorul trebuie să fie modest în folosirea de expresii pompoase, simplitatea în exprimare trebuie să-i fie caracteristică, atunci când îşi rânduieşte cuvintele predicii sale, dar trebuie să fie bogat în ştiinţă şi să fie echilibrat în exprimare, pentru a nu se abate de la regula dogmelor. 34 Predica preotului trebuie să fie înţeleasă de toţi cei care participă la Sfintele Slujbe, pentru că este cu neputinţă ca cei care sunt prezenţi să fie cu toţii oameni cultivaţi, învăţaţi. Cea mai mare parte dintre credincioşii care vin la biserică este compusă din oameni simpli, totuşi care pot înţelege valoarea unei predici. De aceea predica trebuie alcătuită de aşa natură încât să placă lui Dumnezeu, în primul rând, pentru că numai prin expunerea adevăratelor învăţături de credinţă ea îşi atinge scopul, şi apoi trebuie înţeleasă şi să meargă la inima creştinului, care va pleca acasă cu mulţumirea că pe lângă harul dobândit de la Sfânta Slujbă, va avea şi un minim bagaj de cunoştinţe despre cele pe care Dumnezeu le rânduieşte oamenilor Săi. 35

După cum se poate observa, predica creştină, din perspectiva Sfântului Ioan Guă de Aur, este un mijloc prin care preotul îl poate educa religios pe creştin, îl poate aduce pe calea Bisericii, apropiindu-l de Hristos. De aceea, Sfântul Părinte a arătat prin rostirea a numeroase predici la diferite momente sau la diferitele slujbe, că predica rostită cu orice prilej poate sensibiliza şi deschide inima omului spre Dumnezeu. Predica nu este numai un „simplu instrument defensiv, ci şi arma unei mari şi sfinte acţiuni ofensive şi preventive.” 36

În concluzie putem spune că preotul trebuie, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, să împlinească îndemnul Mântuitorului: „Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 18).

1 Data naşterii sale nu este sigură, după unii teologi el s-a născut înainte de 347; alţii susţin că naşterea marelui teolog a avut loc între 344 şi 347, după alţii între 344 şi 345, iar după alţii mult mai tărziu cu zece ani, în 354.
2   A primit diaconia de la episcopul Meletie al Antiohiei (în anul 381), iar urmaşul acestuia în scaunul episcopal, Flavian, l-a hirotonit întru preot. În 398 a fost hirotonit arhiepiscop al Constantinopolului, loc rămas vacant în urma decesului arhiepiscopului Nectarie;
3   PS. Justin Hodea Sigheteanul, “Sfântul Ioan Gură de Aur – glasul lui Dumnezeu către poporul drept-credincios”, în vol. Teologie şi spiritualitate în opera şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007, p. 13.
4   Pr. Teofil Stan, “Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur – tezaur răsăritean pentru spiritualitatea Europei”, în vol. Teologie şi spiritualitate în opera şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, ed. cit., p. 108;
5   Pr. T. Stan, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, ed. cit., p. 109;
6   Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 51.
7   Pr. Ioan Coman, Actualitatea Sf. Ioan Gură de Aur ( 354-1954), în Studii Teologice, seria a-II-a, nr. 7-8, 1955, p. 406.
8   Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, III, 10, ed. cit., p. 86.
9   Pr. I. Coman, Actualitatea Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit., p. 405.
10  Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoţie, III, 6, ed. cit., pp. 79-80.
11  Ibidem, pp. 54-55;
12  Arhim. Timotei Bel, “Pocăinţa şi duhovnicia în opera şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur”, în vol. Teologie şi Spiritualitate în opera şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, ed. cit., p. 239.
13  Arhm. T. Bel, Pocăinţa şi duhovnicia în opera şi activitatea, ed. cit., p. 242.
14  Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoţie, II, 4 ed. cit., p. 59.
15  Arhm. T. Bel, Pocăinţa şi duhovnicia în opera şi activitatea, ed. cit., p. 243.
16  Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoţie, III, ed. cit., p. 78.
17  Ibidem, p. 84.
18  Pr. Fabian Coroian, “Însemnătatea preoţiei sacramentale în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur”, în vol. Teologie şi Spiritualitate în opera şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, ed. cit., p. 133.
19  Pr. T. Stan, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, ed. cit., p. 108.
20  Pr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de pastor de suflete, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p. 111.
21  Ibidem, p. 112.
22  Pr. Ene Branişte, Vocaţie şi responsabilitate în slujirea preoţească, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, p. 84.
23  Ibidem, p. 108.
24  Asist Valerian Marian, „Actualitatea învăţăturilor omiletice a Sfântului Ioan Gură de Aur”, în vol. Teologie şi Spiritualitate în opera şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, ed. cit., p. 164.
25  Pr. Grigorie Marcu, Mens Divinor – o comparaţie între Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, nr. 9-10,1957, p. 617.
26  Omilia după cutremurul de pământ, Migne, P.G. 50,col. 713-714, apud Pr. I. Coman, Actualitatea Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit., p. 409.
27  Asist V. Marian, Actualitatea învăţăturilor omiletice, ed. cit., p.161.
28  Pr. G. Marcu, “Mens Divinor – o comparaţie între Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ed. cit., pp. 622-623.
29  Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoţie, V, 1, ed. cit., pp.149-150.
30  Ibidem, p. 130.
31  Alin Marius Mureşan, Principiile omiletice la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Teologia, an. X, nr. 1, 2006, Arad, p.81. 32  Ibidem, p. 81.
33  Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoţie, IV, 4, ed. cit., p. 132.
34  Pr. P. Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de pastor de suflete, ed. cit., p. 202.
35  Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoţie, V, 6,7, ed. cit., pp. 157-159.
36  Pr. P. Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de pastor de suflete, ed. cit., p. 203.

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!