Pentru a izbăvi propovăduirea creştină de abstracţie, speculaţie şi închipuire, şi pentru a da credit cuvântului, chiar şi predicatorii care nu pun preţ pe monahism se văd nevoiţi să apeleze la experienţele mai presus de fire ale sihaştrilor, pentru că ei au probat şi cercat cele spuse în Evanghelie. În acest sens, Sfântul Siluan spune: „Sunt monahi care cunosc pe Dumnezeu, cunosc şi pe Maica Domnului, sfinţii îngeri şi raiul, dar cunosc şi pe demoni şi chinurile iadului, şi cunosc aceasta din experienţă” (Sfântul Siluan, Despre monahi)
Unul din marii sfinţi ai vremurilor din urmă, foarte iubit şi adesea invocat, a fost Sfântul Siluan Athonitul, sărbătorit la 24 septembrie. El a trăit între 1886 şi 1938. Ca să înţelegem într-o anumită măsură impactul experienţelor şi ale mărturiilor sale asupra posterităţii, notăm faptul că, în actul de canonizare din anul 1987, el este numit „dascăl apostolic şi profetic al Bisericii”, deşi în timpul vieţii sale nu a rostit nici o predică. Dar, prin viaţa sa sfântă, prin rugăciunea sa mistuitoare şi neîncetată ca „toate popoarele să-L cunoască pe Domnul prin Duhul Sfânt” şi prin mărturiile sale ziditoare şi incendiare aflate după moartea sa în chilia sa, el s-a înscris între marii sfinţii ai Bisericii. Despre acest mare cuvios şi sfânt, ucenicul său, Sfântul Sofronie, spune: „Fost-a om pe pământ mistuit de dorinţa lui Dumnezeu. Numele lui e Simeon. El s-a rugat îndelung vărsând lacrimi nestăvilite şi zicând: «Miluieşte-mă!». Dar strigătul lui se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni şi luni de zile a rămas în această rugăciune până ce puterile sufletului au secătuit. Atunci a căzut în deznădejde şi a strigat: «Eşti neînduplecat!» Şi…, dintr-o dată, în scânteia unei clipe, Îl vede pe Hristos viu. Inima şi trupul lui au fost năpădite de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, nu i-ar mai putut supravieţui. De atunci nu a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândeţe, nesfârşită iubire, plină de pace şi bucurie. Şi toţi anii îndelungatei sale vieţi ce aveau să se scurgă de atunci încolo, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârşită, nepătrunsă” (Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, p. 6).
Cum este cu putinţă ca posteritatea să dea unui călugăr, care a petrecut peste 40 de ani între zidurile unei mănăstiri fără să le părăsească, numele de „dascăl apostolic şi profetic al Bisericii”? Acest adevăr nu poate fi primit de cei care au cuget raţionalist şi protestant. Protestantismul are o atitudine dispreţuitoare faţă de monahism. Pentru cugetul raţionalist, un om bun poate să fie de folos lumii numai dacă trăieşte printre oameni ca o lumină prin cuvinte şi prin fapte. Cugetul ortodox este mult mai profund: omul care ajunge la vindecare deplină, adică la unirea cu Dumnezeu prin har, este un mare binefăcător al tuturor oamenilor, fie că acest lucru se întâmplă în lume, fie că se întâmplă într-o pustietate. Însă experienţa milenară a Bisericii arată, cum nu se poate mai clar, că cei mai mulţi care au ajuns la mari experienţe şi măsuri duhovniceşti sunt dintre cei care au trăit departe de lume.
Sfinţenia la care ajunge un sihastru nu este o realizare personală, ci este un eveniment care aduce bucurie Bisericii. De aceea, când se face pomenirea lui, toţi cei care au cuget bisericesc primesc din bucuria sărbătorii. Dacă sfinţii cuvioşi se mântuiesc singuri, atunci ce rost ar mai avea ca cei din Biserică să ţină sărbătorile închinate lor?! Desigur, această înţelegere raţionalistă şi lumească, ce a pătruns adânc şi în unele medii ortodoxe, nu poate fi îndreptată uşor, de aceea Dumnezeu a rânduit, mai ales în secolul trecut, să se ridice nişte sfinţi cuvioşi a căror viaţă a avut un ecou covârşitor în lumea credinţei. Din cuvintele şi mărturiile lor pline de viaţă, mobilizatoare, copleşitoare şi totodată simple, gustă cercuri tot mai largi de oameni, de la cei care abia ştiu să citească, până la cei mai învăţaţi. Unul dintre ei a fost şi Sfântul Siluan Athonithul.
Căminul progresului duhovnicesc rămâne totdeauna „focul liniştirii”, adică ceea ce se limitează la partea Mariei. „Purtătorul acestui foc este isihasmul ortodox, care se păstrează peste veacuri şi este trăit empiric în fiecare fază nouă a Bisericii Ortodoxe. Astfel, izvorul autentic al oricărei înnoiri în Biserică rămâne isihasmul” (Georgios Mantzaridis, Străinul, Despre roadele liniştirii, 2017, Ed Bizantină, p. 34).
Preot Petru RONCEA
Câteva învățături pline de har ale Sfântului Siluan Athonitul : https://oasteadomnului.ro/eticheta/cuviosul-siluan-athonitul/
