Că cinstim la Anul Nou pe Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, o ştie toată suflarea românească. Cum îl cinstim, iarăşi se ştie: cu datinile strămoşeşti, „frumoasele“ noastre datini lăudate adeseori în cărţile noastre de morală creştină. Un astfel de obicei era în părţile creştineşti ale noastre astfel: gospodarii satului ieşeau mascaţi în închipuirea unui convoi de înmormântare şi mergeau cu sicriul şi cu „mortul“ în el – unul dintre ei prefăcut – la casa parohială, cerând preotului, cu ţipete şi vaiuri, să le îngroape „răposatul“. Şi chiar taina Botezului, a Nunţii etc. sunt jucate pe scena măscăriciului în ziua de 1 ianuarie. Astfel ştiu cei mai mulţi dintre creştinii satelor noastre să marcheze sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare!
Satele noastre în preajma Anului Nou sunt întocmai ca Atena Sfântului Vasile de odinioară. Sfântul Grigore de Nazianz, colegul de şcoală al Sfântului Vasile, vorbeşte despre viaţa din Atena: „…Pentru noi, lucrul cel mai de seamă era să fim creştini şi să fim numiţi creştini… Să vorbim pe scurt. Atena era primejdioasă pentru sufletele multora, dar deloc pentru cei evlavioşi; este plină de bogăţia cea rea, adică de idoli, mai mult decât restul Greciei, şi este foarte greu să scapi neatras spre adorarea şi închinarea la idoli; nouă însă n-a putut să ne aducă nici o pagubă, întrucât eram cu sufletele oţelite şi bine apărate de această primejdie. Ba chiar dimpotrivă, dacă îmi este îngăduit a spune ceva şi mai ciudat, noi tocmai aici ne-am întărit în credinţă, având prilej să cunoaştem minciunăria şi falsitatea păgânismului şi să dispreţuim idolii tocmai acolo unde erau mai mult adoraţi. Se vorbeşte de un fluviu care curge de-a lungul oceanului fără să i se altereze dulceaţa apelor sale, sau de un animal care trăieşte în mijlocul focului fără să fie mistuit de flăcări. Aceste exemple pot da o imagine a felului nostru de trai printre colegii noştri“ (Cuvântul 43, MG., 36, 493-608, tradus în româneşte de pr. prof. N. Donos, în: «Sf. Grigore de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile», Huşi, 1931, pg 137-140). O Atenă impregnată de slujiri idoleşti sunt satele noastre de Anul Nou. Parcă se reiterează atmosfera din perioada studiilor Sfântului Vasile pentru a avea cadrul propice spre a-şi putea rosti blestemele împotriva duhurilor răutăţii care amăgesc sufletele „drept-măritorilor noştri creştini“. Se pot, oare, numi altfel şi se pot lăuda obiceiurile care întinează ziua memoriei Sfântului altfel decât numindu-le „minciunării şi falsităţi păgâneşti“, printre care abia de mai pot trece neatinşi oamenii evlavioşi? Să ne închipuim un călugăr, păstrător al Regulilor Mari şi Mici iniţiate de Sfântul Vasile cel Mare pentru viaţa monahală, trecând printre cetele unor astfel de petrecăreţi de Anul Nou! Ce răbdare i-ar trebui şi câte insulte ar suporta! Vai, strămoşeştile noastre obiceiuri de Anul Nou, ce batjocură sunt ele la adresa Sfinţilor şi a Bisericii lui Hristos! Şi contra lor s-a ridicat în vremea de azi Oastea Domnului şi poate că şi de aceea este ea incomodă „creştinătăţii“ actuale.
Dar să revenim la viaţa Sfântului Vasile cel Mare.
Bunicul său şi soţia sa, Macrina, ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul, au avut doi fii: Grigore şi Vasile, tatăl Sfântului Vasile. Acesta din urmă s-a căsătorit cu o fată orfană, numită Emilia – tatăl ei murise ca martir în persecuţia lui Liciniu, iar mama murise de tânără – şi au avut zece copii. O familie ca aceasta, tatăl „profesor obştesc de virtute“, iar mama, fiică de mucenic, a dat Bisericii patru sfinţi: Macrina cea tânără, Vasile, Grigore şi Petru.
Sufletul Sfântului Vasile, încă din copilărie, a fost format de Macrina, bunica lui, de Emilia, mama sa, şi de tatăl său, profesorul de retorică.
Când a ajuns în Atena, la studiile înalte din cetatea filozofilor al căror gâtlej era obosit de atâta oratorie, creşterea de acasă şi învăţătura creştină l-a propulsat deasupra tuturor aspiranţilor la filozofie din primele zile şi întâlniri cu aceştia. Acum îşi câştigă un prieten de mare valoare pentru toată viaţa: Sfântul Grigore de Nazianz. De la acesta şi avem cele mai frumoase mărturii ale vieţii Sfântului Vasile cel Mare.
Mai târziu, a ajuns arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capadociei. Luptele cu arienii şi chiar cu furia împăratului iau adus încununare de biruinţă. O alcătuire a lui Vizantie de la Litia Sfântului ne descoperă viaţa mucenicească a ierarhului: „Îmbrăcat cu arhierească haină fiind, Vasile, apărătorule al Treimii, ai stat înaintea scaunului celui de judecată, primejduindu-te pentru credinţă; şi vitejească împotrivire arătând, ai ruşinat mânia eparhului, cel ce se semeţea cu puterea necredinţei şi te ameninţa cu moartea. Cu osârdie, aceasta alegând şi făcându-te de bunăvoie mucenic, cu cununa biruinţei ai fost încununat de Hristos, Cel ce are mare milă“.
Înaintea prefectului, încremenit de mirare la vederea neînfricoşării Sfântului în faţa ameninţărilor acestuia, şi când i-a zis: „Până acum mie încă nu mi-a vorbit nimeni aşa şi cu atâta îndrăzneală“, Sfântul Vasile i-a replicat:
„Poate, pentru că n-ai dat peste un episcop. Acela, desigur, ţi-ar fi vorbit tot aşa în împrejurări asemănătoare“.
La numai 50 de ani de viaţă şi-a dat sufletul în mâinile îngerilor care aveau să-l ducă la cer. Sfântul Grigore de Nazianz ne-a lăsat, în cuvântarea sa funebră, şi cele petrecute la înmormântarea Marelui Vasile: „…Acest bărbat sfânt a fost purtat pe braţele sfinţilor; care mai de care se silea să pună sau să atingă, unul poala veşmântului, altul umbra, altul năsăliile pe care era purtat sfântul; căci ce putea fi mai sfânt şi mai curat decât trupul lui? Alţii se îmbulzeau ca să se apropie măcar de cei ce îl purtau, alţii ca măcar să-l privească, în credinţa că şi aceasta le poate fi de folos. Se umplură pieţele, porticele, etajul al doilea şi al treilea de cei ce-l petreceau; unii mergeau înainte, alţii, în urmă sau alături de el, înghesuiţi unii în alţii; erau multe zeci de mii, de toate neamurile, de toată vârsta, unii chiar necunoscuţi. Cântările de psalmi erau înăbuşite de plânsete, iar tăria de suflet a tuturor era biruită de durere. Era o adevărată întrecere chiar între necreştini, păgâni, evrei sau străini. Că şi ei se întreceau cu noi în plâns, ca şi cum cel care ar fi plâns mai tare ar fi dobândit un folos şi mai mare… Cu greu trupul a fost smuls din îmbulzeala care aproape strivise pe cei care-l duceau; şi, astfel, a fost redat mormântului părinţilor săi, adăugându-se preoţilor arhiereul, predicatorilor, glasul cel puternic, care răsună încă în urechile mele, în fine, adăugându-se martirilor un nou martir. Acum el este în cer, unde aduce jertfe pentru noi şi se roagă pentru popor, căci, deşi ne-a părăsit, nu ne-a părăsit de tot“ (la Prof. N. Donos, op. cit., pg 200-201).
Două minuni înainte de moarte trebuie amintite pentru motivarea titlului acestui sinaxar.
Întâi cea cu femeia.
Era o văduvă desfrânată de care se miluise Dumnezeu şi-o trezise din păcatele sale. Şi-a scris toate păcatele din tinereţe şi până la bătrâneţe pe o bucată de hârtie. La urmă, şi-a mai scris unul din păcatele cele mai grele şi apoi a pecetluit cu plumb hârtia. Venind la Sfântul Vasile, l-a implorat să se roage la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor ei, fără a citi hârtia. Sfântul Vasile s-a rugat toată noaptea în biserică pentru iertarea celei păcătoase. Dându-i hârtia înapoi, femeia a deschis-o şi, spre surprinderea ei, şi-a aflat şterse toate păcatele, mai puţin ultimul, cel greu, scris la urmă. A căzut iarăşi la picioarele Sfântului, cerându-i să se roage şi pentru iertarea acelui grozav păcat. El însă a trimis-o în pustie la un bărbat sfânt, anume Efrem, ca să se roage pentru ea. Ea s-a dus îndată la acela, dar Sfântul Efrem i-a zis să se ducă tot la Sfântul Vasile, căci dacă a putut să înduplece pe Dumnezeu, prin rugăciune, să i se ierte atâtea păcate, poate să mai insiste şi pentru unul.
Întorcându-se femeia, a sosit în cetate la îngroparea Sfântului Vasile, pe când îi ducea trupul la mormânt. Atunci a început a striga cu multă tânguire, ca şi cum ar fi fost viu: „Vai mie, sfinte al lui Dumnezeu, vai mie, ticăloasei, pentru aceasta m-ai trimis în pustie, ca fără a mea supărare să ieşi din corp! Iată, m-am întors în zadar, suferind atâta osteneală în pustie. Dumnezeu să vadă şi să judece între mine şi între tine, căci ai putut singur să-mi dai ajutor şi la altul m-ai trimis“ (vezi Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie, Ed. Episcopiei Romanului, 1993, pg 40-41). Zicând aceasta, a aruncat hârtia peste coşciug, spunând tuturor despre osteneala sa. Unul din clerici, vrând să vadă ce scrie pe hârtie, a desfăcuto şi a aflat-o… curată. Văzând femeia aceasta a lăudat pe Dumnezeu Care dă putere robilor Săi şi după mutarea acestora din viaţă.
O altă minune este cu un evreu care era doctor. Era atât de iscusit că ştia pe om când va muri cu patru-cinci zile mai dinainte. Sfântul Vasile, cunoscând prin Duhul că acesta se va întoarce la Hristos, îl chemă la sine şi-l îndemnă să se lase de legea lui şi să primească Sfântul Botez. El zicea însă: „În credinţa în care m-am născut, în aceea voiesc să mor“. Sfântul i-a zis: „Să mă crezi pe mine că nici eu nici tu nu vei muri, până ce nu te vei naşte din apă şi din Duh; căci fără de acest dar nu-ţi este cu putinţă să intri în Împărăţia lui Dumnezeu. Oare părinţii tăi nu s-au botezat în nor şi în mare? Ei au băut din piatra care era preînchipuire a lui Hristos, piatra duhovnicească, Care S-a născut din Fecioara pentru mântuirea noastră şi pe care părinţii tăi L-au răstignit; dar, fiind îngropat, a înviat a treia zi, apoi, înălţându-Se la ceruri, a şezut de-a dreapta Tatălui şi de acolo va veni să judece viii şi morţii“ (Ibidem, pg 41-42).
Fiind pe moarte, Sfântul Vasile a chemat pe doctorul evreu să-l consulte. Acesta i-a zis că până seara va muri. Sfântul Vasile i-a răspuns că ce va zice dacă va rămâne până a doua zi dimineaţă. La care, evreul răspunse că va muri el. Sfântului Vasile nu i-a scăpat ocazia a-i mai aminti evreului despre moartea faţă de păcat şi învierea lui în Hristos. Evreul, ştiind că Sfântul Vasile va muri până la asfinţitul soarelui, a jurat că de va fi viu până mâine, apoi el va face voia Sfântului.
A doua zi, evreul s-a dus să-şi afle pacientul mort. Dar, văzându-l că este viu, a strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi nu este alt Dumnezeu afară de El; deci mă lepăd de evreimea cea urâtă de Dumnezeu şi mă apropii de adevărata credinţă creştinească; porunceşte, sfinte părinte, să-mi dea Sfântul Botez, mie şi la toată casa mea“ (Ibidem).
Dar Sfântul s-a sculat el însuşi, a intrat în biserică, a botezat pe evreu, numindu-l Ioan, şi pe toată casa lui şi, după ce le-a dat multe învăţături şi s-a rugat pentru ei, pe la ceasul al noulea a adormit întru Domnul.
Acatistul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare cuprinde şi aceste două minuni de negrăit ale lui: „Venit-a la tine, părinte, femeia cea păcătoasă şi dându-ţi hârtia cea pecetluită în care erau scris păcatele sale…“ (Condacul al 10-lea) şi începutul Icosului al 11-lea: „Minune mare s-a văzut la trecerea ta din viaţa aceasta, bine-plăcutule al lui Dumnezeu Vasile, căci, sculându-te de pe patul morţii, ai botezat pe evreul Ioasaf, cu toată casa lui…“
Să încheiem cu rugăciunea Condacului al 13-lea:
„Om preaminunate, părinte al părinţilor, Sfinte Ierarhe Vasile, primind puţina noastră cântare, precum Mântuitorul, banii văduvei, soleşte pentru noi trecere fără primejdii în ceasul morţii, ca, învrednicindu-ne a intra în cămara dumnezeieştii Împărăţii, să cântăm cu tine împreună cântare lui Dumnezeu: Aliluia!“
Slăvit să fie Domnul!
Preot Petru RONCEA
