Ce înseamnă “să păcătuieşti” şi ce e păcatul?
Primul pas pe care trebuie să îl facem dacă dorim o schimbare a vieţii noastre şi o vindecare a sufletului nostru e conştientizarea faptului că, pentru un creştin, orice păcat (indiferent de gravitatea lui) reprezintă o despărţire de Dumnezeu, Sursa Vieţii adevărate precum şi moarte spirituală. Într-adevăr, răsplata păcatului este moartea, în timp ce harul lui Dumnezeu e viaţă veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru. (Rom. 6, 23)
Pe lângă despărţirea de Dumnezeu, păcatul introduce în fiinţa noastră germenele divizării, despărţirii de Biserică şi de semenii noştri. Treptat, pe măsură ce înaintăm în viaţa spirituală, vom deveni tot mai conştienţi de consecinţele spirituale dramatice ale unei vieţi păcătoase şi de necesitatea mărturisirii păcatelor.
Ce este “pocăinţa” şi ce înseamnă “Spovedanie”?
Există o diferenţă între căinţă (pocăinţă) şi mărturisire (Spovedanie). Pocăinţa trebuie să preceadă întotdeauna spovedania. Am afirmat mai sus că există un singur lucru care ne poate despărţi de Dumnezeu: păcatul. Dar cum putem să ne întoarcem la Dumnezeu? Prin pocăinţă. Al doilea lucru pe catre îl vom face, înainte de a mărturisi cu voce tare păcatele noastre înaintea preotului duhovnic, ne căim în taina sufletului nostru şi ne ruşinăm pentru că ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Şi cea mai bună metodă de a nu mai repeta păcatul este să îl urâm, să fugim de el, încă de la primele lui “simptome”; să nu-l lăsăm să se “maturizeze”. Pocăinţa adevărată nu e doar o părere de rău, un sentiment de regret, ci şi o promisiune – de a nu mai reveni la păcatele făcute înainte. Şi, mai presus de toate, e nădejdea şi acceptarea iertării pe care Dumnezeu o oferă celor ce părăsesc păcatul şi se întorc în calea Lui, după exemplul Fiului Risipitor. Dacă ne mărturisim păcatele, Hristos e credincios şi drept, ca să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire.
De ce nu ajunge să recunoaştem păcatele înaintea lui Dumnezeu? E necesar să le spunem şi preotului?
Al treilea pas, după ce am mărturisit păcatele înaintea lui Dumnezeu (în taina inimii noastre) este să le spunem (mărturisim) înaintea preotului duhovnic. De ce anume? Răspunsul îl aflăm în Sfânta Scriptură:
– Conform Sf. Ap. Pavel, preotul este un împuternicit (un ambasador sau un mijlocitor) al lui Hristos, care, în numele Lui, îi îndeamnă pe oameni să se împace cu Dumnezeu (II Cor. 5:18-20).
– Sf. Ap. Iacov îi sfătuia pe creştinii contemporani lui să îşi mărturisească unul altuia păcatele şi să se roage unul pentru altul, pentru a se vindeca (Iacov 5, 16).
– Dar cel mai important răspuns e al Domnului Iisus Hristos, Care le spune Apostolilor şi succesorilor lor: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (In. 20, 23) “Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.” (Mt. 18, 18). Aceste texte arată dovada de netăgăduit a autorităţii pe care Mântuitorul Hristos a oferit-o preoţilor, desigur, fără a submina autoritatea Judecătorului nostru suprem. Procesul de vindecare are o componentă foarte importantă: smerenia de a trece peste ego-ul personal, de a mărturisi păcatele înaintea preotului – om ca noi, dar care are marele dar de a fi colaboratorul lui Dumnezeu la vindecarea sufletului oamenesc.
Ce se întâmplă cu păcatele mărturisite?
Toate păcatele spovedite sunt iertate de către Dumnezeu, prin mijlocirea preotului duhovnic. Ele nu mai sunt proprii acelei persoane şi trebuie uitate, deoarece nici Dumnezeu nu le mai pomeneşte. E adevărat că unele se vor mai repeta, însă de la o Spovedanie la alta ar trebui să se vadă o evoluţie în plan spiritual. Cei care sunt neîndurători cu ei înşişi, iertându-se foarte greu, consideră că nici Dumnezeu nu-i poate ierta uşor. Cel ce se spovedeşte, însă, să creadă din tot sufletul că Dumnezeu poate ierta orice păcat!
Pot să mă spovedesc la orice preot?
Normal, Biserica recomandă ca duhovnicul să fie cel din parohia noastră, însă nu e obligatoriu. Se poate căuta un duhovnic şi în altă parte. E important ca acesta să fie o persoană cu care credinciosul să se potrivească şi pe care să o simtă aproape. Apoi, Părintele duhovnic trebuie purtat permanent în rugăciunile personale. Un exemplu de rugăciune pentru duhovnic poate fi: “Doamne, luminează mintea şi cugetul duhovnicului meu. Păzeşte-l, miluieşte-l, binecuvîntează-l şi pune în gura lui cuvinte mântuitoare pentru sufletul meu, ca să fiu încredinţat că, ascultându-l pe el, pe Tine Te ascult!”. Ar trebui să ne obişnuim să cerem sfatul şi binecuvîntarea duhovnicului în toate împrejurările importante ale vieţii, nu doar în cadrul spovedaniei propriu-zise. Spuneam că ar trebuie să vedem o evoluţie de la o Spovedanie la alta. Însă acest lucru nu mai poate fi sesizat dacă mergem de la un duhovnic la altul. Nu se poate crea acea legatură sufletească dacă nu avem duhovnic stabil. O legătură îndelungată între preot şi credincios uşurează mult misiunea celui dintâi; asemenea unui medic, el cunoaşte “istoricul” pacientului său şi îi poate da sfaturi mai precise, concrete, cunoscându-l mai bine.
Ce să fac dacă îmi este ruşine să mărturisesc un păcat?
Păcatul poate fi avort, homosexualitate, crimă. Dar să ştii că sunt oameni care mărturisesc aceste păcate aproape cu seninătate, iar undeva, în vreo mânăstire uitată, există poate un călugăr care plânge grozav pentru faptul că a mâncat un măr din copacul din care nu avea binecuvântare să mănânce. Aşa că ruşinea pe care o simţim atunci când vine vremea să mărturisim un păcat, poate nu depinde atât de gravitatea păcatului săvârşit, cât de intensitatea pocăinţei noastre. Deznădejdea însă e recunoaşterea înfrângerii. Dar încă nu e înfrângere, încă eşti în luptă. Înfrângerea e atunci când noi începem să fugim nu doar de preot, ci chiar şi de Hristos, când ajungi să crezi că nu doar preotul nu te mai poate înţelege, ci până şi Hristos, până nici El nu te mai poate ierta. Dacă nu-ţi poţi mărturisi păcatul tău preotului, nu deznădăjdui, spune-l lui Dumnezeu. Şi adaugă la acel păcat şi toate motivele pentru care nu-l poţi mărturisi. Să ştii că El te va înţelege, orice i-ai spune. Şi să te linişteşti. Va veni şi timpul când îl vei putea spune preotului, adică tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Gândeşte-te că acesta nu e decât un păcat oarecare, neînsemnat. Viaţa s-ar putea să te arunce în nişte păcate atât de mari, încât ceea ce ai acum pe suflet să-ţi pară fleacuri. Şi dacă pe acesta nu-l poţi mărturisi, cu acelea ce vei face?
Îmi este teamă că preotul va spune şi altora păcatele pe care le aude.
Să fim convinşi că cele de la Spovedanie le ştie doar Hristos şi preotul. Duhovnicul nu are voie sub nici o formă să divulge ce a auzit. Nu există motiv justificat pentru divulgarea conţinutului Spovedaniei, indiferent cât de grav sau în ce fel a fost păcatul mărturisit. Preotul care ar divulgă cele auzite poate fi dat afară din preoţie.
Ce trebuie să spun la Spovedanie?
Încercăm să ne pregătim pentru Spovedanie şi nu aşteptăm doar întrebările preotului. Consider că trecerea păcatelor pe o foaie, în linişte, după un examen de conştiinţă, e foarte potrivită. Nu se prezintă justificări, nu se dă vina pe cel ce a îndemnat la păcat, se mărturisesc păcatele proprii. Nu trebuie să se justifice cel ce se spovedeşte spunând: “am făcut cutare păcat, dar oricum toţi îl fac”. Duhovnicul poate refuza spovedania credinciosului dacă-l simte nepregătit şi nu-l poate dezlega de păcate dacă nu vede în el hotărâre de îndreptare, disponibilitate în a rupe legăturile păcatului. Trebuie spuse şi păcatele prin omitere. Se poate păcătui şi prin tăcere, prin lipsa de acţiune; spre exemplu când o persoană, auzind că o cunoştinţă vrea să avorteze şi-i cere sfatul, tace sau îi spune: “nu ştiu ce să zic, e problema ta”. Se păcătuieşte când se trece cu vederea cel sărac, când nu se îndeplinesc datorii sfinte, ca participarea la Liturghie, rugăciunile pentru cei răposaţi etc.
La ce trebuie să fim atenţi în cadrul Spovedaniei?
După Spovedanie, sau chiar în timpul ei, preotul obişnuieste a da câteva lămuriri sau sfaturi. Se cere atenţie la “canonul” pe care-l prescrie preotul (nu e pedeapsă, ci vindecare) şi dacă se dă dezlegare sau nu pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Pentru păcate grele şi lipsa căinţei pe măsura faptelor, duhovnicul poate amâna primirea Sfintelor Taine. Când credinciosul nu se află în păcate mari, se cuvine să îndrăznească, cu binecuvântarea duhovnicului, să se împărtăşească mai des. Fără împărtăşanie deasă nu putem deveni mai buni, mai iubitori, asemenea cu Hristos. Adevărata viaţă creştină se trăieşte doar lânga Potirul Euharistic.
sursa: FOAIA ANDREIANĂ Nr. 32
Buletin religios – Parohia Ortodoxă Română „Sf. Ierarh Andrei Şaguna”
Romano di Lombardia – 16 DECEMBRIE 2012
Apare cu binecuvântarea PS Episcop SILUAN – al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
