Trufia este cugetul înfumurat al omului neânsemnat, care socotește despre sine că este mare și important. Cel trufaș are o părere foarte bună despre sine, gândește disprețuitor și socotește că, ignorându-le pe toate, este înțelept; face paradă de cumpătare, în timp ce el este nechibzuit; are impresia că este cineva, deși este un nimeni; se amăgește cu fapte care sunt fără de nici o valoare. Cu toate că este rău, gândește despre sine că este bun: nu-și măsoară faptele, apreciindu-le după măsura comună, ci dupa masura îngâmfării sale.
Cei vechi socoteau că această patimă este prin firea ei necurată și au definit-o ca fiind un obstacol în calea bunăstării, deoarece omul care socotește despre sine că este mare nu poate accepta să fie îndreptat.
După socotința trufașului, ceea ce gândește despre sine aceea și este într-adevăr.
Cel trufaș îi disprețuiește pe ceilalți, iar pe casnici îi privește de sus; este surd, iar frâiele minții lui sunt nestatornice, asemenea bătăii de vânt.
Este veșnic întristat și nemulțumit, ca unul ce socotește că nu-i sunt apreciate meritele; este un acuzator de temut al celorlalți, și mai ales al celor care n-au nici o admirație pentru el; se plânge că este nedreptățit de cei aflați în poziții superioare și învinuiește pronia dumnezeiască pentru aceasta. Trufașul este lipsit de evlavie, pentru că nu se închină decât propriei persoane.
Sfântul Nectarie din Eghina din “Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute“
