Şi mã duc strãin Iisuse cãlãtor fãrã de cale
biet copil pribeag pe drumuri
neprimit de nime-n lume
sã-mi plâng singur suferinţa,
sã-mi cânt singur marea jale
şi durerea sã mã-ndrume.
Sã iubesc pe cei ce-n mine arunca-vor plini de urã
sã vreau bine la duşmanul
care-mi va sãpa mormântul
sã mã rog şi pentru-acela
ce de mine nu se-ndurã
care-mi va rãpi veşmântul.
Sã nu mã rãzbun pe-acela
ce-mi va face nedreptate
rãul lui întotdeauna eu sã-l rãsplãtesc cu bine
şi sã rãsplãtesc cu bine celui care mã va bate
şi va da cu pietre-n mine.
Celui care n-o sã-mi deie nici un loc
pentru hodinã
şi nici stropul cel de apã
sã-mi ud limba arsã-n gurã
sã Te rog Iisuse Doamne viaţã sã le dai seninã
şi iubire fãrã urã.
Dã-mi ce vrei de-acuma Doamne,
dã-mi de vrei dureri nespuse
ia-mi şi coaja cea de pâine
care foamea mi-o omoarã
însã Tu de cãtre mine nu Te depãrta Iisuse
cãci amarul mã doboarã.
Când bolnav, strãin şi singur
am sã plâng pe cãi strãine,
alungat de pretutindeni şi uitat de toţi pe lume,
fã-mã sã-nţeleg c-aceasta
mi-este cel mai mare bine
şi sã cred în al Tãu Nume.
Fã sã simt cã totdeauna Tu cu mine eşti Iisuse
şi din tot amarul vieţii, harul Tãu va face miere
peste faţa-nsângeratã şi puterile apuse
dã-mi alin şi mângîiere.
Astfel s-am mereu putere
pânã-n fund sã beau paharul
pân-la capãt sã-mi duc crucea
fãrã sã cârtesc vreodatã
cu credinţa neclintitã şi puternicã în harul
şi-n iubirea-Ţi neschimbatã.
Traian Dorz, din ”Cântãrile Dintâi”
