Şi mă duc străin, Iisuse, călător fără de cale,
biet copil pribeag pe drumuri,
neprimit de nime-n lume,
să-mi plâng singur suferinţa,
să-mi cânt singur marea jale
şi durerea să mă-ndrume.
Să iubesc pe cei ce-n mine arunca-vor plini de ură,
să vreau bine la duşmanul
care-mi va săpa mormântul,
să mă rog şi pentru acela
ce de mine nu se-ndură,
care-mi va răpi veşmântul.
Să nu mă răzbun pe-acela
care-mi face nedreptate,
răul lui întotdeauna eu să-l răsplătesc cu bine
şi să răsplătesc cu bine celui care mă va bate
şi va da cu pietre-n mine.
Celui care n-o să-mi deie nici un loc
pentru hodină
şi nici stropul cel de apă
să-mi ud limba arsă-n gură,
să Te rog, Iisuse Doamne, viaţă să le dai senină
şi iubire fără ură.
Dă-mi ce vrei de-acuma, Doamne,
dă-mi, de vrei, dureri nespuse,
ia-mi şi coaja cea de pâine
care foamea mi-o omoară,
însă Tu, de către mine, nu Te depărta, Iisuse,
căci amarul mă doboară.
Când bolnav, străin şi singur
am să plâng pe căi străine,
alungat de pretutindeni şi uitat de toţi pe lume,
fă-mă să-nţeleg c-aceasta
mi-este cel mai mare bine
şi să cred în al Tău Nume.
Fă să simt că totdeauna Tu cu mine eşti, Iisuse,
şi din tot amarul vieţii, harul Tău va face miere,
peste faţa-nsângerată şi puterile apuse
dă-mi alin şi mângâiere.
Astfel să-am mereu putere
până-n fund să beau paharul,
pân’ la capăt să-mi duc crucea
fără să cârtesc vreodată,
cu credinţa neclintită şi puternică în harul
şi-n iubirea-Ţi neschimbată.
TRAIAN DORZ din ”Cântările Dintâi”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
