Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Sicomorul

Sicomorul

Sicomorul

În Sfânta Evanghelie de la Luca (19, 1 şi urm.) ni se istoriseşte convertirea lui Zaheu. El era evreu, era fiul lui Avraam. Ar fi trebuit, după chemarea sa de fiu al poporului ales, să fie un om drept; dar, lăsându-se cuprins de pofta după cele lumeşti, a uitat de Dumnezeu şi a ajuns vameş – ceea ce în ochii conaţionalilor săi echivala cu a fi un păcătos notoriu – şi încă mai marele vameşilor.

Inima lui simţea însă dorul după Dumnezeu. Când Domnul Hristos a intrat în Ierihon, el a voit cu tot dinadinsul să-L vadă. Fiind însă mic de statură, a recurs la un ajutor; acest ajutor i l-a oferit un sicomor de pe marginea drumului, în care el s-a suit şi astfel a putut să-L vadă pe Iisus sau, mai bine zis, să fie văzut de Iisus (cf. Gal 4, 9). În Sfânta Evanghelie, copacul de care s-a folosit Zaheu are o identitate: ni se spune exact de ce esenţă era copacul. Cuvântul grecesc este redat în unele traduceri prin «dud», în altele prin «smochin». De fapt însă nu era nici dud, nici smochin, ci ceva între acestea două. Grecescul «sycomorea» înseamnă propriu-zis «smochino-dud», fiind vorba de un hibrid între smochin şi dud. Astfel, redarea corectă este aceea de «sicomor», prin transliteraţie din limba greacă, rămânând bineînţeles a se preciza sensul exact al acestei denumiri. De ce însă identifică Sf. Evanghelie atât de precis acest copac? Pentru că n-a fost vorba de un copac oarecare, ci acest copac a avut un rost la naşterea din nou a lui Zaheu. Pe copacul acesta s-a urcat Zaheu ca să-L vadă pe Iisus şi ca să se lase văzut de Iisus. De atunci, Zaheu n-a mai uitat niciodată acest sicomor. Şi iată că, prin relatarea evanghelică, nici noi nu suntem lăsaţi să-l dăm uitării. Căci acel copac de pe marginea drumului din Ierihon i s-a făcut lui Zacheu-vameşul mijloc de mântuire.

Poate că nici noi nu suntem mai presus de sicomorul din Evanghelie în ceea ce priveşte viaţa şi cunoştinţele noastre duhovniceşti. Dar, chiar aşa fiind, putem să ne facem pentru semenii noştri sicomorul pe care ei să se suie spre a-L vedea pe Iisus.

Iată, aş spune, chemarea Oastei Domnului. Adeseori ostaşii Domnului sunt priviţi cu reţinere sau chiar cu adversitate, şi aceasta mai ales deoarece unii au impresia că ostaşii pretind a poseda cunoştinţe, puteri sau drepturi care ar putea pune în cauză statutul altor membri ai Bisericii sau chiar ai factorilor ei de răspundere. Dar nu este deloc aşa. Pornind de la întâmplarea cu Zacheu, am putea defini pe ostaşi spunând pur şi simplu că ei nu vor şi nu trebuie să fie altceva decât acel sicomor smerit pe care cineva să se poată căţăra ca să-L vadă pe Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru această minunată şi sfântă chemare nu se cere nicidecum să fii neapărat învăţat, să ştii multă teologie, să ai cine ştie ce daruri de orator sau de misionar. Trebuie pur şi simplu să-L iubeşti din toată inima şi din toată puterea ta pe Dumnezeu şi să voieşti cu tot dinadinsul să faci voia lui Dumnezeu. Ori, voia lui Dumnezeu este «ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină» (I Tim 2, 4). Când Îl iubeşti pe Dumnezeu şi, supunându-te voii Sale, voieşti şi tu «ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină», atunci te faci sicomor pentru cât mai mulţi cu putinţă dintre semenii tăi. Poate că nu eşti în stare de cine ştie ce realizări duhovniceşti, nu poţi face nici multă milostenie, n-ai nici timp destul de rugăciune, eşti un «vas de lut» nevrednic (cf. 4, 7) şi ai conştiinţa acestei nevrednicii. Dar Dumnezeu, în mila Sa şi în marea-I voinţă de mântuire a oamenilor, te poate folosi ca pe sicomorul lui Zacheu.

Într-o veche scriere creştină, Păstorul lui Herma, redactată pe la mijlocul secolului al II-lea după Hristos, se găseşte o foarte frumoasă pildă (Pilda a doua) despre ulm şi despre viţa-de-vie. Ulmul este un copac neroditor; în schimb viţa de vie este o plantă nobilă şi binecuvântată, cu roade atât de minunate. Numai că – zice pilda citată – viţa-de-vie, «dacă nu se urcă pe ulm, nu poate face rod, pentru că se întinde mult pe pământ, iar rodul pe care-l face putrezeşte, dacă nu se agaţă pe ulm; dar dacă viţa de vie se caţără pe ulm, atunci face rod şi pentru ea şi pentru ulm». Aşadar, «şi ulmul dă mult rod, nu mai puţin decât viţa-de-vie; dar, mai bine spus, chiar mai mult», deoarece, «agăţată pe ulm, ea dă rod mult şi bun, dar când este întinsă pe pământ face puţin rod» (Scrierile Părinţilor apostolici, în col. «Părinţi şi scriitori bisericeşti», 1, Bucureşti, 1979, p. 268-269).

Această pildă, ca şi întâmplarea cu Zacheu, ne arată rolul «părintelui duhovnicesc», în sensul cel mai larg al acestei expresii. Poţi naşte pe alţii pentru Hristos fără să fii mare teolog, ba chiar fără să fii preot. Sfântul Simeon Noul Teolog – unul dintre cei trei pe care Biserica i-a cinstit cu supranumele de «Teologul» (alături de Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan şi de Sf. Grigorie de Nazianz) – a avut drept părinte duhovnicesc pe un simplu călugăr, care nu era şi preot. Sfântul Simeon vorbeşte însă cu o adâncă veneraţie despre părintele său duhovnicesc şi, în scrierile sale, insistă asupra rostului unic al părintelui duhovnicesc, adică al celui care ne-a născut pentru Hristos şi ne creşte întru El. Şi îndeamnă, zicând: de părintele tău duhovnicesc să nu te lepezi pentru nimic în lume, în nici o situaţie; de l-ar batjocori toată lumea, de l-ar călca toţi în picioare, tu să fii de partea lui; iar de va muri din pricina prigonirii la care a fost supus, astfel încât nu mai ai cum să-l ajuţi altfel, atunci să-i faci măcar o înmormântare cuviincioasă. Şi toată viaţa ta să rămâi statornic în recunoştinţa faţă de părintele tău duhovnicesc.

Noi toţi suntem chemaţi de Mântuitorul Hristos să ne facem părinţi. Există o mulţime aşa de mare de oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu au descoperit bucuria de a fi în Biserica Sa şi care aleargă neostoit pe căile pierzării. O, ce mare răspundere avem pentru fiecare dintre aceşti fraţi ai noştri! Putem să trecem nepăsători pe lângă ei, fără să ne fie puţină milă de sufletele lor cele pierdute? Ei nu-L văd pe Mântuitorul, n-au nici voinţa de a-L vedea şi, dacă-i chemi la El, cei mai mulţi îţi vor spune că n-au timp de aşa ceva. Nici Zacheu, cel prea mult ocupat cu afacerile sale, nu avea timp, până ce nu s-a suit în sicomorul de unde L-a putut vedea pe Mântuitorul. Există o foarte frumoasă legendă cu Zacheu. Se zice că, după ce Mântuitorul a plecat de la Zaheu, şi când schimbarea profundă din viaţa sa a devenit un fapt evident pentru toţi, cineva l-a întrebat pe fostul vameş: «Zacheu, ce-ai văzut tu în ochii lui Iisus, de te-ai schimbat aşa de mult de când ţi-a intrat El în casă?» Zacheu a răspuns: «Privind în ochii lui Iisus, l-am văzut pe Zacheu aşa cum trebuia să fie!»

O, Zacheu a înţeles că el nu mai trebuia să fie ceea ce a fost până atunci! Nu mai trebuia să fie nici om bogat, nici mai-marele vameşilor, ci trebuia să fie ucenicul Domnului Iisus Hristos.

Aşa trebuie să fim noi toţi: ucenici ai Mântuitorului. Şi Zacheu-vameşul, care poate că nu deschisese niciodată Scriptura până atunci, care poate că niciodată nu se rugase cum trebuie, care nu adunase nimic bun în inima şi în viaţa sa, ci adunase asupra capului său numai blestemele sărmanilor pe care-i jecmănea, acel Zacheu a devenit dintr-o dată vestitor al lui Hristos, mesager neobosit al Cuvântului Său de mântuire şi vas ales al harului Său. Tradiţia ne spune că Zacheu, lepădând toate pentru Hristos, a ajuns episcop al Cezareii Palestinei şi că a primit moarte de martir.

Dacă vom trece cu adevărat prin ceea ce a trecut Zacheu atunci când s-a întâlnit cu Domnul, şi cu noi se va petrece ceva asemănător. Ne vom face ceea ce n-am fost înainte şi n-am crezut vreodată că vom fi. De fapt, nu noi ne facem, ci Dumnezeu. Când i-a chemat pe ucenici de la mrejele lor de pescari, Mântuitorul le-a spus: «Vă voi face pescari de oameni». El, Domnul, i-a făcut astfel de pescari duhovniceşti, nu s-au făcut ei singuri! Nimeni nu se face singur pescar de oameni, oricât ar fi el de dotat sau de învăţat. De unde şi smerenia adevăratului pescar duhovnicesc, care recunoaşte că nimic nu este de la el, ci că tot ceea ce are şi tot ceea ce oferă cu dărnicie semenilor săi este dar de Sus. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola sa către Efeseni (3, 8- 9): «Mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăţia lui Hristos, cea de nepătruns, şi să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu». În terminologia Noului Testament, «sfinţi» înseamnă pur şi simplu «creştini». Membrilor Bisericii lui Hristos li se spunea «sfinţi». Până astăzi, de altfel, folosim acest apelativ pentru credincioşi, când spunem la Sfânta Liturghie: «Să luăm aminte, Sfintele, sfinţilor» (adică: credincioşilor). Smerindu-ne, cei care ne aflăm în biserică răspundem că nu suntem vrednici să fim numiţi «sfinţi», ci că «Unul (este) Sfânt, Unul (este) Domn, Iisus Hristos». Răspunzând în acest fel, recunoaştem că sfinţenia nu este de la noi, ci este darul lui Iisus Hristos. Sfântul Efrem Sirul zice că «în Biserică toţi sunt păcătoşi şi toţi sunt sfinţi». Păcătoşi, prin ceea ce sunt ei ca oameni, şi sfinţi prin harul lui Hristos. Sf. Apostol Pavel se prezintă, deci, drept cel mai mic dintre sfinţi, drept ultimul dintre creştini. Şi totuşi – zice el – «mie mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăţia lui Hristos, cea de nepătruns».

Dar noi, cu cât suntem mai mici şi mai nevrednici decât Apostolul neamurilor! Şi totuşi pe fiecare dintre noi vrea Mântuitorul să ne facă sicomorul pe care să se suie aproapele nostru, ca astfel să poată să-L vadă pe Hristos, şi, oglindindu-se în ochii Lui, să se vadă aşa cum trebuie să fie, adică un fiu preaiubit şi ascultător al lui Dumnezeu

Preot prof. dr. Vasile MIHOC

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *