Siguranţa Mântuirii?!
Mai zilele trecute a ajuns în posesia mea un exemplar de „curs” pentru tinerii din „Oastea Domnului” în care, pe lângă alte teme, era abordată tema „Mântuirii”. Astfel că punctul 1 din acel „curs” avea titlul „Siguranţa mântuirii”, sub care era scris:
„Prima tactică a lui Satan este de a încerca să pună la îndoială lucrarea săvârşită de Dumnezeu în inima ta şi deşi nu vei auzi cu urechea, în inimă îţi va şopti: Cum poţi să crezi că eşti mântuit şi iertat de păcatele tale doar fiindcă ai crezut în Hristos şi L-ai primit? Asta nu-i deajuns!
Răspuns: 1 Ioan 5: 11-12”
Deoarece mulţi dintre cei care sunt interesaţi de câştigarea „Împărăţiei lui Dumnezeu” şi de mântuirea lor şi a celor dragi, gândesc în aceiaşi termeni ca cei prezentaţi mai sus, cred că e nevoie de o prezentare mai amănunţită a problemei MÂNTUIRII.
Primul lucru pe care vrem să-l clarificăm este:
– De unde provine învăţătura despre Mântuire prezentată mai sus?
Căutând pe internet am găsit mai multe site-uri neoprotestante care prezintă problema Mântuirii într-un mod asemănător. Un exemplu în acest sens este următorul:
„Siguranţa mântuirii: oare este ea posibilă? Siguranţa mântuirii este posibilă. Vezi 1 Ioan 5:11-13. (…) Dumnezeu vrea să ştim că avem viaţă veşnică. Aceste versete ne arată într-un mod cât se poate de clar că cei care au crezut în Isus Cristos şi L-au acceptat ca şi Mantuitorul lor personal, au viaţa veşnică. Viaţa veşnică este chiar aşa – veşnică. Romani 8:38-39 (…) Nimic nu poate despărţi un copil al lui Dumnezeu de Tatăl lui.” (www.allaboutgod.com).
Al doilea lucru care trebuie clarificat este:
– Care este învăţătura ortodoxă despre Mântuire?
“Mântuirea este una din lucrările minunate ale lui Dumnezeu înfăptuită prin Fiul Său: … El va veni şi ne va mântui” (Isaia 35,4). Când “s-a plinit vremea”, când întreaga făptură a ajuns la convingerea că nu era în stare să restabilească singură raporturile normale cu Dumnezeu şi când suspinul după un Mântuitor era mai fierbinte, Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer şi în mod suprafiresc a luat trup omenesc din Sfânta Fecioară Maria şi a devenit om (Ioan 1,14).
Fiind născut din Fecioara Maria, El aparţine omenirii, dar pentru că s-a născut pe cale supranaturală, El este fără de păcat. Aşa fiind, El întrunea în persoana Sa, în măsură deplină, toate conditiile ca să intervină cu viaţa Sa pentru noi şi să ne împace cu Dumnezeu.
Prin moartea şi învierea Sa ne-a spălat păcatele şi a refăcut legătura noastră cu Dumnezeu, iar firea noastră căzută în păcat a fost adusă la starea cea dintâi.
Această lucrare săvârşită de Dumnezeu prin Fiul Său se numeşte “mântuire obiectivă” şi are caracter universal.
Mântuitorul nostru voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).
Înţelepciunea dumnezeiască a socotit însă că e bine să nu dispară din viaţa noastră orice urmă despre cădere şi mântuirea să nu se dea cu totul de-a gata, ci să contribuim şi noi la dobândirea ei.
Însuşirea mântuirii de către noi, credincioşii, se numeşte “mântuirea subiectivă” şi se realizează prin har, credinţă şi fapte bune” (Nicolae, Mitropolitul Banatului, “Învăţătura ortodoxă despre mântuire”, Timişoara, 1983, p. 31-33).
Aşadar Mântuirea are două părţi: Mântuirea Obiectivă şi Mântuirea Subiectivă. Dintre acestea, putem vorbi doar despre siguranţa Mântuirii Obiective, pentru că Mântuirea Subiectivă depinde de însuşirea roadelor Mântuirii Obiective de către FIECARE OM în parte şi se dobândeşte prin har, credinţă şi fapte bune.
Harul divin este energia, lucrarea sau puterea prin care Dumnezeu împărtăşeşte oamenilor ajutorul, viaţa şi sfinţirea Sa. Harul divin se dobândeşte prin Sfintele Taine.
Credinţa este un dar acordat sufletului din partea lui Dumnezeu, spre a cunoaşte descoperirea lui Dumnezeu şi a putea intra în comuniune cu El prin harul divin. Ea ne ajută să înţelegem şi să ne însuşim adevăruri care altfel ar rămâne pentru noi taine nepătrunse. Credinţa este condiţie a mântuirii deoarece începutul mântuirii nu poate fi desprins de credinţa în Iisus Hristos, Cel Care a adus mântuirea. Credinţa este uşa harului în viaţa noastră…
Faptele bune ca rod al adevăratei credinţe, întăresc permanent puterea sufletului spre o continuă înnoire a vieţii în Hristos, până la “statura bărbatului desăvârşit, la măsura plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 6,13). “
Faptele bune sunt acelea care arată chipul lui Hristos în viaţa duhovnicească a credinciosului. Pornind din credinţă, faptele bune verifică şi desăvârşesc credinţa.
Credinţa nu are şi nu poate rămâne la o formă declarativă, fiindcă “şi demonii cred şi se cutremură” (Iacob 2,19), ne spune Sfânta Scriptură. Credinţa lor însă nefiind mântuitoare, este falsă, neadevarată, ceea ce înseamnă că adevărata credinţă cuprinde întreg sufletul, îl angajează, îi dă putere.
De aceea caracteristica credinţei este de a fi “lucrătoare în dragoste”(Galateni 5,6), iar “dragostea este plinirea legii” (Romani 13,10).
Mântuitorul arată foarte clar că din fapte se poate cunoaşte credinţa, asemenea cum după roade poţi cunoaşte un pom (Matei 7,21-26).
De aceea Sfântul Iacob precizează: “Ce folos fraţilor, dacă cineva zice că are credinţă iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar zice: “Mergeţi în pace. Încălziţi-vă şi vă săturaţi”, dar fără să le dea cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi…Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă. Precum trupul fără suflet este mort şi credinţa fără fapte este moartă” (Iacob 2,14-26).
Din tabloul judecăţii de apoi prezentat de Mântuitorul, vedem foarte limpede că după faptele săvârşite va fi judecat oricare credincios (Matei 25,35-45), iar Sfântul Apostol Pavel confirmând aceasta ne spune că: “Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos ca să ia fiecare după cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5,10).” (Cosma, Pr. Prof. Sorin, „Mitropolia Olteniei”, nr. 2/1987, pag. 96-102)
Din cele prezentate mai sus se observă că pe lângă ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi (Mântuirea Obiectivă) se cere şi participarea noastră la procesul Mântuirii prin Credinţă şi Fapte Bune.
Fiecare credincios vine cu Credinţa şi Faptele Bune spre a primi Harul Divin (prin Sfintele Taine) în Biserică, în comuniunea Trupului tainic al Domnului, apoi prin strădania personală face vie lucrarea Harului Divin.
Aşadar vedem cât de clară este învăţătura Bisericii noastre despre Mântuire, fără a fi nevoie să împrumutăm „neghină” de la alţii şi s-o semănăm în ogorul Oastei Domnului ca pe o sămânţă bună.
De altfel, fratele Traian Dorz prezintă acelaşi lucru într-un mod minunat:
„Slava celor credincioşi nu vine decât după moartea biruitoare (…) Răsplata nu vine decât la urmă, după terminarea fericită a întregii munci rânduite lor. (…) Încununarea nu are loc decât după ajungerea cu bine la ţintă, aşa precum e şi scris, iar mântuirea sufletelor noastre nu o vom vedea sigur decât după ce vom fi sfârşit cu bine lupta credinţei, tăria nădejdii şi osteneala dragostei (I Tes 1,3; I Ptr 1,9).
În psalmul sfânt scrie: Lăudaţi pe Cel ce a biruit, – spre a ne înştiinţa astfel cu teamă că, până când cineva încă n-a ajuns să se pogoare pe ţărm, până când cineva este tot în călătorie şi tot în luptă cu marea acestei vieţi, – noi nu ne grăbim a lăuda pe nimeni.
În această înştiinţare plină de teamă permanentă trebuie să fie şi pentru noi un ţepuş pe care să-l simţim mereu ameninţându-ne ori de câte ori vom fi ispitiţi să ne închipuim că mântuirea este un lucru atât de uşor, încât suntem siguri că îl avem!
Ce trist răsună pentru o ureche înţeleaptă şi trecută prin experienţele vieţii din lumea aceasta lauda prea sigură a unora care spun cu uşurinţă:
„Noi, cei mântuiţi” sau „Noi, cei care avem mântuirea”.
Astfel de suflete şi sunt deja pe muchia prăpastiei!
Mântuitorul ne-a spus: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă…” (Lc 13,24). Legând astfel intrarea Acolo de nevoinţa pe care şi-o dă sufletul ostenitor.
Sfântul Pavel spune: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în frâu, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (I Cor 9,27). Legând astfel mântuirea lui însuşi de lupta înfrânării şi a statorniciei, dusă permanent, până în cea din urmă clipă a vieţii.
Deci nevoinţă – multă, nu puţină. Şi luptă grea – nu uşoară!
Soarta multora care au început frumos, dar au sfârşit rău, trebuie să fie o necurmată pildă şi o înfricoşată înştiinţare. Cine merge prea încrezut pe această îngustă punte curând se va pomeni în prăpastie. Până nu veţi coborâ pe ţărm, temeţi-vă deci întruna şi nevoiţi-vă să ajungeţi Acolo cu bine. Că s-ar putea ca, tocmai când vă credeţi mai siguri şi uitaţi să vegheaţi, un val neaşteptat să vă ia şi să vă tragă spre adâncuri!
(…) Fiţi totdeauna cu ochii spre ţărm, dar fiţi totdeauna cu teamă şi de primejdii. Fiţi totdeauna cu toată grija asupra locurilor alunecoase.
Rugaţi-vă în orice vreme. Luptaţi cu toate puterile. Nădăjduiţi cu toată tăria în Domnul. Chemaţi-L cu toată credinţa în ajutor. Bizuiţi-vă cu toată încrederea pe Harul Său, – dar nu vă lăudaţi niciodată că aţi ajuns. Şi nu fiţi deplin siguri de mântuire până ce nu veţi coborâ pe ţărm, lângă Domnul şi Mântuitorul nostru. Până atunci, teamă şi priveghere.
Nu vă luaţi după lăudăroşi şi încrezuţi, căci nici unul n-a ajuns cu bine până la capăt.” (Dorz, Traian, Strălucirea Biruinţei, Ed. „Oastea Domnului”, Sibiu, 2007 – pag. 185-188)
Să ne ajute PreaMilostivul Dumnezeu să ne ferim de cei care „purtaţi de vânturi” potrivnice (Iuda 12) vin să ne prezinte „neghina” ca „grâu”. Să-L rugăm să ne ajute să „deosebim duhurile” (I Cor 12,10), să-l deosebim pe semănătorul de „neghină” (Matei 13,39) de Duhul lui Dumnezeu şi să nu spunem celor care ne aduc „neghina” în loc de „grâu” „bun venit!”, pentru a nu ne face părtaşi la faptele lor cele rele (II Ioan 10-11). Iar dacă până azi din neştiinţă sau din neveghere am fost şi noi astfel de „semănători de neghină” să ne pocăim de acest lucru şi să ne întoarcem la „Izvorul Apei celei Vii” şi să părăsim „fântânile sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2,13) pe care le-au săpat cei care s-au dezbinat de la Trupul lui Hristos şi ni le-au prezentat ca pe soluţii salvatoare.
Slăvit să fie Domnul!
Nelu D.
