Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă în cele mai cereşti culori şi-n limba cea mai limpede de sub soare, vestirea şi evenimentul naşterii Mântuitorului nostru Iubit.
Cutremurător, sublim şi ceresc eveniment – unic în istoria lumii!
În ceasul prezentării Solului Ceresc în faţa tinerei Fecioare, ea era cufundată în taina necuprinsului, neînţelesului şi cerescului extaz, a curatelor şi albelor dorinţe de adâncă, eternă şi deplină predare în braţele „Divinei voinţe“, spre a o putea folosi, după voia Lui, Cel Veşnic Sfânt.
Şi, cum voia Lui Dumnezeu este sfinţirea noastră, ea a fost aflată vrednică şi apoi aleasă pentru a fi folosită în cel mai măreţ şi neasemuit scop din istoria lumii – Întruparea Cuvântului.
După cum Sfânta Carte ne relatează cele cu privire la acest măreţ eveniment, tot astfel şi tradiţia ne pune la îndemână o altă minunată şi unică faptă, tot unic răsplătită.
În sânul poporului ales au fost nenumărate fiinţe dornice şi setoase după aflarea adevăratelor stări plăcute voii Lui Dumnezeu.
Şi Veronica era una dintre aceste fiinţe.
Se spune că atunci când Mântuitorul suia legat dealul Golgotei, cu crucea în spate, Sfânta Veronica I-a şters faţa de sânge şi de sudoare, iar pe marama cu care ea L-a şters a rămas întipărit Chipul însângerat al Mântuitorului cu capul încununat de spini.
Şi, Doamne Iisuse… Tu, Cel care ai spus că un pahar cu apă nu-l laşi nerăsplătit, cât de darnic ai fost! N-ai putut să nu răsplăteşti şi faptele ei, chiar ducându-Te pe drumul pătimirii Tale!…
Căci cine oare ar mai fi ştiut şi ar mai fi putut să răsplătească, aşa ca Tine, pe tânăra fecioară? Aceasta stătea la geam şi cosea numele şi chipul „Iubirii şi Adevărului“ ce îi ardeau inima. Dar oricât se zbătea, nu reuşea nicidecum să le înfăţişeze potrivit dorinţelor ei sfinte. Când, deodată, dintr-o privire, văzându-Te zdrobit sub povara crucii Tale şi a nelegiuirilor noastre, ea a sărit fără să ţină socoteală de cruzimea călăilor şi a alergat la Tine să-Ţi şteargă sudorile însângerate şi obrazul înlăcrimat şi prăfuit.
Iar Tu i-ai dat Chipul Tău!
Şi atâta i-a fost de ajuns.
Aceasta îi lipsea. A căutat şi a aflat.
De atunci şi până azi, oare câţi ochi înlăcrimaţi şi oare câte inimi zdrobite nu au privit spre acest Chip, unic în istoria lumii, care dăruieşte mângâiere şi pace.
Şi apoi, ca printr-o tainică minune, atâtea feţe care au mai privit spre această nease muită şi sfântă Faţă a Îndureratului Hristos se vor fi transformat, sfinţit, înfrumuseţat şi înveşnicit, îndumnezeindu-se.
Îmi aduc şi azi, cu drag, aminte de cea dintâi înfiorare sfântă, când pentru prima dată am auzit pomenindu-se numele Golgota; era într-o duminică, înainte de Vecernie, pe când mama mă ducea prin biserica din satul copilăriei mele, ţinându-mă în braţe şi arătându-mi sfinţii de pe pereţii Casei lui Dumnezeu, care ne priveau cu nespusă bunătate.
Când am ajuns în faţa crucii, pe care, cu fruntea însângerată, cu mâinile şi cu picioarele în cuie, era răstignit Fiul lui Dumnezeu, mama mi-a spus cu ochii-n lacrimi că pe acest deal, care se cheamă Golgota, Domnul Iisus Hristos a spălat cu sângele Său Sfânt păcatele noastre.
Iar când s-a oprit în faţa feţei îndurerate a Celui cu fruntea străpunsă de spini, în acea după-amiază, mama mi-a povestit, din ce auzise şi ea de la vreunii mai vechi, ce a făcut Sfânta Veronica şi cum a răsplătit-o Hristos.
Îmi aduc aminte că, deşi eram doar de o şchioapă, am rămas atunci aşa de îndurerat şi amărât în braţele mamei, învinuindu-mă că n-am putut fi şi eu pe undeva, pe aproape, ca să fac şi eu ce a făcut Veronica…
Iar azi, când aş putea, ce fac?…
De atunci, din cea dintâi Vinere Mare şi până azi, această imagine de pe ştergarul Veronicăi s-a multiplicat atât de mult. Şi fiecare exemplar, la rândul lui, sfinţeşte şi lasă urme binecuvântate, schimbând şi chipul celui care-l priveşte, după Chipul privit.
O, slăvită şi binecuvântată Faţă, care sfinţeşti şi mângâi inimile noastre îndurerate şi zdrobite!
Tu, Care porţi cel mai frumos, mai sfânt şi înălţător Nume dat oamenilor, în care aceştia pot fi mântuiţi… În faţa Numelui Tău ne proşternem cu umilinţă şi, uimiţi, privim spre Tine, Cel care ai purtat suferinţele şi durerile noastre, luându-le asupra Ta.
Slavă Veşnică Ţie, Cel care duci spre ispăşire păcatele noastre cele multe, pentru că ne iubeşti.
După preţul oferit pentru un bun, îţi poţi da seama ce valoare are în ochii cumpărătorului acest bun. Şi după răsplata oferită binefăcătorului, îţi poţi da seama cât de mare a fost binele făcut.
Aşa şi noi, numai după zestrea ce a lăsat-o Domnul Iisus Sfintei Veronica – ne putem da seama ce valoare a avut în ochii Lui, fapta ei.
Ce înfiorare şi ce moment sublim, şi ce prilej fericit i-a fost dat acestei curate iubiri care ardea în inima ei de fecioară!
Acea Vinere a Patimilor a creat posibilitatea dăruirii şi primirii. Ea să dea, iar El să primească, răsplătind-o. Pentru că adevărata iubire întotdeauna dă cu drag. În acea zi, în acel ceas măreţ şi unic, iubirea a avut posibilitatea şi prilejul să se afirme că este iubire.
Iubire în care nu este nici un strop de frică, pentru că, dacă ar fi şi frică, nu ar mai fi iubire.
De aceea şi răsplătirea i-a fost pe măsura faptei săvârşite.
Doamne Iisuse, ferice de toţi cei care, ca şi Veronica, acoperă duruta-Ţi Faţă-nsângerată cu alba şi frumoasa faţă a mărinimiei inimii lor, ţesută din iubire şi fior. Întotdeauna peste aceasta se imprimă şi rămâne răsplătirea cea mai scumpă şi mai dragă – Chipul Tău.
Chipul Tău, Iisuse Doamne, este ţesut din har şi din cântare, aşa încât toate stranele cerului şi ale pământului, de două mii de ani, n-au reuşit nici măcar să înceapă bine, darămite să sfârşească înfiorata cântare începută de tăcerea Veronicăi, în această Vinere a Patimilor Tale.
Şi parcă, dintr-o presimţire ca a Veronicăi, mărturisim şi noi că harul e tot mai mare, prelungind astfel cântarea şi multiplicarea Chipului Drag. Că oricât de multe ar fi veacurile viitoare, nu ar putea să încapă-n ele, nici armonia cântecului început, nici frumuseţea Chipului Slăvit, aşa cum nici inimile noastre nu sunt în stare să cuprindă acest har. În ele nu încape Întregul, căci Tu eşti Nemărginit.
Şi între aceste nepătrunse, neînţelese taine, cădem smeriţi sub greutatea harului, precum Tu ai căzut sub greutatea Crucii.
Iar pentru a primi puteri să rezistăm sub greutatea acestui har slăvit, privim la Chipul Tău de pe ştergarul Sfintei Veronica, şi apoi privirile ni se umezesc, inima ne bate înfiorată şi de sub povara acestor nemeritate răsplătiri, Îţi pomenim doar Numele – şi ne e de-ajuns:
Iisus, Iisus, Iisus!…
De aceea, la începutul acestui album, am aşezat cu sfială şi cutremur, cu sfinţenie şi cu drag, uimiţi şi fericiţi – Chipul Tău, Iisuse Preaiubit şi Preafrumos, căci El este Chipul cel mai frumos, mai drag şi mai de preţ din tot ce avem pe lume.
Chipul Tău duios şi blând însemnând, în primul rând, Numele-Ţi frumos şi Sfânt
– IISUS HRISTOS.
Amin.
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
