O stare de vorbă a fratelui Traian Dorz la Sibiu – prin anii ’80
(…) Sfântul Apostol Petru spune aşa: „Pentru că veţi dobândi ca sfârşit al credinţei voastre mântuirea sufletului vostru”, nu la început. Unii promit mântuirea: „Veniţi la noi, că sunteţi mântuiţi!”; „Fă aşa şi vei fi mântuit!”; „Fă aşa şi vei fi mântuit!”. Dar Mântuitorul, mântuirea Lui, n-o dă chiar aşa uşor cum dau oamenilor mântuirea lor. Cu mântuirea oamenilor nimeni n-a fost mântuit – şi nici nu va fi niciodată. Că Domnul nu dă la început mântuirea, ci la sfârşit. Cel care va fi credincios până la moarte, acela va căpăta cununa vieţii. Cel care va birui până la sfârşit, acela va fi mântuit.
E frumos începutul bun, dar dacă are un sfârşit rău, ce valoare mai are un început frumos?
Mai ales slujba de preot este o slujbă foarte pretenţioasă şi foarte mare şi plină de grea răspundere. Un preot bun, (…) mai ales când merge în urma unui preot rău, are de împlinit acolo o slujbă uriaşă şi grea. Şi, de obicei, cam aşa se întâmplă.
Îmi amintesc că am citit undeva despre un preot tânăr care a mers într-o parohie. Nu mergea nimeni la biserică… Preotul dinainte a fost – Domnul să-l ierte… – beţiv, mincinos, lacom şi… aşa cum se-ntâmplă pe pământ… oamenii sunt plini de slăbiciuni; şi dacă el nu luptă, şi dacă nu-i nimeni care să-l ajute, el se duce din rău în mai rău, până când nici nu mai ştie un altfel de viaţă, decât aceea în care trăieşte el. Nu mai mergea nimeni la biserică şi bietul preot tânăr făcuse o juruinţă înaintea lui Dumnezeu că el va trăi ca în faţa lui Dumnezeu, va face slujba ca în faţa lui Dumnezeu, va propovădui ca în faţa lui Dumnezeu, permanent. Când s-a văzut în biserica goală şi toată lumea batjocorea şi dispreţuia, a zis: „Ce fac eu aici? Trebuie să fac o slujbă ca pentru Dumnezeu”. Şi s-a hotărât să facă aşa cum şi-a pus legământul. Cânta din altar rânduiala Liturghiei, trebuia [apoi] – că nici cântăreţ n-avea – să meargă în strană, să răspundă, ca pentru Dumnezeu! El zicea: „Chiar dacă nu vine nimeni la biserică, Domnul Iisus e aici, pentru că El este în Casa Tatălui”. Domnul Iisus a spus: „Eu totdeauna sunt în Casa Tatălui”. Deci noi, şi când nu-i nimeni, pentru El trebuie să facem slujba aceasta.
Şi duminici la rând, el a slujit în altar singur şi-n biserică şi-a răspuns singur. Predica şi-a ascult-o singur. Privea cu tristeţe la scaunele goale din biserică şi s-a hotărât odată să predice scaunelor goale. Ce minunată este o predică pentru scaunele goale din biserică… A început, de la amvon, să spună: „O, scaune goale!… Câte lucruri frumoase am să spun eu despre voi…”. Şi a început să vorbească şi să laude scaunele din biserică: „Voi n-aţi lipsit niciodată de la Sfânta Liturghie şi de la nici o slujbă care se înalţă spre slava lui Dumnezeu. O, scaune minunate şi goale din biserică, ce lucruri frumoase se pot spune despre voi! Voi sunteţi de la începutul slujbei până la sfârşit ascultătoare. Nici unul nu vă mişcaţi, nici unul nu plecaţi dintr-o parte în alta, nu veniţi după ce a început slujba, nu plecaţi înainte de a se fi sfârşit. Nu deranjaţi pe nimeni, nu deschideţi, nu trântiţi uşile, nu faceţi nici un zgomot. Ascultaţi cu respect Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu…”.
Şi a început să vorbească tot ce putea spune, din toată inima şi cu lacrimi, frumos despre scaunele prezente la biserică.
Lumea trecea pe lângă biserică. Fiindcă era preot nou, ei erau curioşi să vadă ce face preotul singur, că nici unii nu se duceau acolo. S-au dat pe lângă uşă şi au început să asculte. El a lăsat toate uşile deschise. Şi, când vorbea el aşa înflăcărat şi cu lacrimi scaunelor goale, ascultătorii s-au grămădit pe la uşă. „Cui vorbeşte părintele în felul acesta?” I-a cucerit căldura, puterea, mişcarea sufletească cu care vorbea el. El vorbea pentru Dumnezeu, adeseori cu ochii închişi sau privind în sus. Şi nici nu a observat că în jur e forfotă şi că, încet, încet, pe lângă pereţi se strecura câte unul în biserică şi, pe după stâlpi şi pe după colţuri, ascultau.
După ce a terminat cu laudele, a spus: „O, scaune goale din biserică, dar eu am împotriva voastră o mare judecată. S-o spun:
Voi aţi venit aici şi staţi necurmat, şi ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu, e adevărat. Dar totuşi nici unul dintre voi n-aţi mers să împliniţi cu fapta acest Cuvânt al lui Dumnezeu.
Vi s-a spus despre săracii care au nevoie să fie cercetaţi; nici unul nu v‑aţi dus.
Vi s-a spus despre cei nenorociţi şi despre cei neajutoraţi, faţă de care avem datorie; nici unul nu v-aţi mişcat.
Au venit lângă voi, au trecut pe lângă voi săracii; nici unul nu v-aţi deschis inima şi n-aţi deschis punga, să daţi şi să ajutaţi.
Ştiaţi că trebuie făcute atât de multe lucruri pentru Casa lui Dumnezeu; nici unuia nu vi s-a mişcat inima să vă duceţi, să aduceţi şi voi, să puneţi şi voi umărul, să ridicaţi şi voi, să ajutaţi şi voi cu ceva lucrarea lui Dumnezeu. Aţi ascultat atâta vreme Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, dar tot uscate sunteţi. Nici unul nu v-aţi muiat, nici unul n-aţi stors o lacrimă, inima nici unuia dintre voi nu s-a mişcat de dragoste pentru Dumnezeu, să asculte şi să împlinească voia Lui.”
Şi a spus el aşa nişte cuvinte: „Iată, acum de atâţia ani sunteţi în biserică. Domnul Iisus de atâta vreme vă tot cheamă să vă hotărâţi pentru El, să începeţi să faceţi ceva pentru Dumnezeu. Că nu cel care aude Cuvântul lui Dumnezeu este mântuit, ci acela care face voia lui Dumnezeu”.
Şi-a spus: „Ar fi vremea să vă hotărâţi şi voi pentru Dumnezeu. O, scaune goale! Vine Judecata, vine focul din Ziua de Judecată şi pieire a tuturor celor care au auzit şi au cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-au împlinit cu fapta. Ce vă aşteaptă pe voi, scaune uscate, scaune goale, scaune neascultătoare de Dumnezeu? Nu vreţi să vă hotărâţi voi astăzi pentru Dumnezeu, în frunte cu mine, să nu mai fim cum am fost? Domnul Iisus bate la uşă…”.
Şi a făcut aşa o predică de chemare, să se hotărască scaunele goale, uscate, neascultătoare de Dumnezeu să pună hotărâre şi legământ ca de atunci înainte să facă cu fapta voia lui Dumnezeu. Când a făcut o chemare, numai că observă uimit că din toate părţile veneau suflete plângând şi îngenunchind acolo în faţa altarului. Şi, în chemarea lui, zicea: „Veniţi să îngenunchem toţi, să punem gând şi legământ, şi hotărâre ca, de azi înainte, să trăim voia lui Dumnezeu cu adevărat”. Şi s-a umplut biserica de suflete care au pus legământ şi hotărâre.
Din clipa aceea n-a mai avut el biserica goală!
A fost la noi, nu de mult, un preot care slujeşte la o parohie românească. El zicea că are opt sute de suflete în Torino, în Italia. Zicea el că-i devotat pentru Domnul şi hotărât, dar tare se plângea că nu are ascultători adevăraţi şi împlinitori cu fapta ai Cuvântului lui Dumnezeu în biserică. Zice:
– Atât s-a adâncit neascultarea şi stricăciunea, şi necredinţa şi, din cauza belşugului, oamenii au ajuns nesimţitori faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi nepăsători faţă de chemările Lui. Poţi să le predici oricum… nici nu cred în venirea Domnului. Zic ei la Crez: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii”, dar nu cred. Că, dacă ar fi să creadă, n-ar trăi cum trăiesc. Şi, ca să am ascultători la biserică, trebuie să organizez serate şi ceaiuri şi, până la urmă, trebuie să fac şi compromisuri cu credinţa mea, că altfel n-am ascultători.
I-am spus şi lui atunci predica scaunelor goale din biserică. Şi i-am spus:
– Dumneavoastră v-aţi predat lui Dumnezeu din toată inima, cu lacrimi şi cu pocăinţă, să vă folosească Dumnezeu în primul rând ca pe nişte oameni întorşi la El şi predaţi, şi hotărâţi total pentru El? Ca pe un om nou şi devotat cauzei lui Dumnezeu, cu toată inima, în locul în care v-a aşezat? Sau n-aţi făcut lucrul acesta?
– N-am făcut acest lucru.
– Cred că lucrul cel mai important pe care-l avem de făcut – pentru binele nostru, în primul rând, şi pentru reuşita slujbei pe care-o facem – e să ne predăm lui Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul, cu toată fiinţa, cu toată puterea, cum a spus Cuvântul Domnului: „Să-L iubeşti pe Dumnezeu mai presus ca orice, din toată inima ta, cu toată puterea ta, cu tot cugetul tău şi cu tot sufletul tău”. Dacă noi am face acest act de predare Domnului din toată inima, şi atunci, din starea asta, am propovădui Cuvântul lui Dumnezeu şi am chema sufletele să se întoarcă la Dumnezeu, cred că, cel puţin, n-ar mai fi nevoie să facem compromisuri cu sufletul nostru, ca să putem avea suflete la biserică. Pentru că din dragostea lui Dumnezeu nu poate să izvorască, decât suflete care să-L iubească pe Dumnezeu. Şi din focul Duhului Sfânt nu poate iasă, decât suflete pline de acest foc. Dar întâi trebuie să ne predăm pe noi înşine şi după aceea să facem această slujbă, cu toată încredinţarea că Dumnezeu o binecuvântează. Că nu talentul nostru şi elocvenţa noastră [contează], şi darurile noastre, şi… mai ştiu eu câte priceperi am avea noi în tot ceea ce cere arta oratoriei sau celelalte. Nu acestea aduc câştig şi folos adevărat cauzei lui Dumnezeu. Ci predarea noastră şi participarea Duhului Sfânt la tot ceea ce facem noi.
Am citit (eu n-am fost şi n-am putut vedea) că, pe cupola Capelei Sixtine din Roma, Michelangelo a pictat acolo momentul când Dumnezeu i-a dat lui Adam viaţa, într-un fel foarte inspirat şi tainic. Ştim că Adam era făcut desăvârşit, dar încă n-avea viaţa. (Nu ştiu, poate că aţi văzut…) Ce m-a pătruns pe mine şi la ce am rămas e ideea pe care a avut-o el. Adică ce vrea să spună el: contactul cu Dumnezeu este ceea ce dă valoare şi ceea ce dă eternitate tuturor creaţiilor. Şi noi înşine vedem şi verificăm în viaţa noastră, că apoi la asta m-am gândit: să localizăm ideea la experienţa noastră înşine. Şi noi umblăm destul fără contactul cu Dumnezeu, în multe. Dar când harul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu se apropie până la limita la care ne putem noi ridica pe vârfurile puterilor noastre spre Dumnezeu (că El nu Se coboară mai jos de până unde putem noi, cu eforturile noastre, să ne ridicăm; ni se cere şi nouă să ne ridicăm până la nivelul accesibil nouă), El acolo coboară. Şi atunci când noi Îl contactăm pe Dumnezeu, atunci simţim cum puterea lui Dumnezeu lucrează. Spui de multe ori câte o predică; bâjbâi de multe ori la niveluri mai jos. Vine [însă] momentul când te atingi de Dumnezeu, faci contactul. Atunci cuvântul capătă putere. Nu ştii de unde vine, pentru că n-ai gândit înainte, nici n-ai citit de la nimeni. Dar Cuvântul lui Dumnezeu l-ai contactat, puterea lui Dumnezeu te-a atins în momentul cuvântului, în momentul de culme. Am contactat pe Dumnezeu şi atunci cuvântul nostru capătă putere din eternitate.
În scris e acelaşi lucru; în cântare; în rugăciune… Stai câteodată într-o rugăciune şi lupţi să te ridici… să te ridici undeva, şi vezi că n-ai reuşit, decât până la nota 3 sau 5, sau 7. Când ajungi la nota 10, adică-L contactezi pe Dumnezeu, vine aşa o putere şi curg nişte cuvinte şi nişte gânduri şi simţi că te cutremură ceva… Acesta-i contactul cu Dumnezeu.
În scris e acelaşi lucru. Şi orice artist, şi oricine a creat ceva simte că există perioade în care lupţi şi munceşti, şi te chinui să realizezi ceva, dar numai în momentul când Dumnezeu te contactează şi tu ai atingerea cu El, atunci tot ce spui e nemuritor şi puternic, şi lumină. Acela este mai adevărat artist, care trăieşte cel mai mult în acest contact cu Dumnezeu. Acelea sunt operele care rămân totdeauna, pe care le realizezi atunci când L-ai contactat pe Dumnezeu.
Extraordinară e ideea asta cu atingerea lui Dumnezeu. Şi noi bâjbâim şi luptăm adeseori, dar până nu ne atingem de Dumnezeu nu căpătăm nici valoare, nici putere, nici nemurire în tot ce facem. Simţim că toate rugăciunile noastre sunt de nota 3 sau mai jos. Că lucrările noastre sunt nişte subproduse duhovniceşti. Numai atunci când reuşeşti să faci contactul cu Dumnezeu şi Dumnezeu îţi trimite şi-ţi transmite lumina Lui, atunci realizăm ceva într-adevăr vrednic. Dacă am reuşit să ne ridicăm până la starea asta, noi creăm totdeauna lucruri care rămân şi sunt de durată. Oamenii lui Dumnezeu aşa au fost.
Asta este cu adevărat datoria noastră: când Îl slujim pe Dumnezeu, să ne dăm toate silinţele să ne ridicăm mereu la înălţimea aceasta, cum a spus Sfântul Pavel: „Pot totul în Hristos”, adică în contactul deplin cu El. Cum e viţa părtaşă la seva care vine din butuc, aşa să putem realiza şi noi tot ce facem din Dumnezeu. Dacă n-am reuşit să avem o trăire intimă, puternică, sfântă şi permanentă, de cea mai înaltă calitate şi frumuseţe cu Hristos Însuşi, cu Hristos cel Viu, toate operele noastre pot fi cât de frumoase şi pretenţioase, n-au nici un fel de valoare, adică de durată, aşa ca a acelora care, în orice ramură a artei, s-au atins de Dumnezeu. Şi-n pictură, şi-n muzică, şi-n poezie, şi-n tot ceea ce a putut crea ceva omul pe pământ cu puterea Creatorului său.
Slujba de preot şi mărturisitor al lui Dumnezeu include această trebuinţă de permanent contact cu Dumnezeu. E aşa de important acest lucru, pentru că altfel, Moise stă pe munte, profetul, în părtăşie cu Dumnezeu, şi Aron, spre mijlocul văii, cu poporul care începe să-şi facă idoli. Trebuie să nu pierdem niciodată contactul cu ceea ce este profetic în noi. Să stăm totdeauna în relaţie cu Dumnezeu, pentru ca şi în mijlocul poporului noi să putem face această slujbă minunată.
Sunt aceste două duhuri foarte importante: duhul profetului şi duhul preotului, pe care Dumnezeu le-a instituit pe vremea lui Moise şi Aron. El i-a rânduit să meargă împreună şi unul să se completeze pe celalalt. Preotul prezenta cererile oamenilor înaintea lui Dumnezeu, iar profetul prezenta cererile lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Preotul avea mai mult relaţii cu oamenii, în legătură cu trebuinţele lor faţă de Dumnezeu. Profetul avea relaţii mai mult cu Dumnezeu, [privitoare la] legătura Lui cu oamenii. Preotul fără profet e totdeauna în primejdie. Dumnezeu i-a făcut să lucreze împreună. Şi aceste două misiuni au de la Dumnezeu o foarte mare importanţă. „Marta”, hărnicia şi dragostea de a face bine în chip material, trebuie să fie unită cu „Maria”, care caută şi care cultivă partea spirituală. Şi, în privinţa aceasta, foarte mulţi ajung numai preoţi şi foarte puţini ajung profeţi. Slujba aceasta, rămasă fără cealaltă, se degradează şi cade, şi decade foarte adânc, până unde vedem noi că s-a ajuns la cei mai mulţi astăzi.
Dar când slujba preoţiei este împreunată cu slujba profetică, adică cu acea parte a slujbei care caută mai întâi lucrurile de sus şi caută mai cu dinadinsul să-i facă pe oameni să urmărească puternic voia lui Dumnezeu, când are grijă de partea aceasta cealaltă parte, Dumnezeu ne ajută s-o împlinim. O să vedeţi cum se întâmplă de multe ori… Mântuitorul a spus: „Daţi cezaruslui ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu!”. Dacă căutăm să dăm cezarului cât cere cezarul, nu ne ajunge să-I mai dăm lui Dumnezeu nimic. Şi atunci facem un mare păcat faţă de Dumnezeu, faţă de slujba Lui cea înaltă pe care trebuie s-o avem în vedere în primul rând. Să nu ne lăsăm copleşiţi de ispita de a ne antrena şi de a ne ocupa, oricât de importante sunt slujbele preoţiei, [numai de acestea]. Să nu uităm slujba profetică, cea care are prima importanţă. Moise era cu Dumnezeu. Aron fără Moise ce a ajunsese să facă? Cu Moise însă, Dumnezeu l-a ajutat să săvârşească lucruri foarte mari.
M-am gândit la multe dintre scrierile pe care uneori le-am mai citit. [Pe unele], alteori mergând pe firul ideii, am căutat să le completăm şi cu gândurile noastre, dar toate izvorâte din gândul lui Dumnezeu. Că acestea sunt nişte adevăruri la care noi trebuie să luăm seama cu atât mai mult, cu cât lumea ajunge mai materialistă şi mai rece în credinţă. Aceasta este urmarea faptului că duhul profetic a dispărut sau e pe cale să dispară dintre oameni. Şi oamenii ajung numai nişte formalişti, nişte oameni care-şi împlinesc din obicei anumite datorii de cult, dar fără o participare cu inima, fără o trăire în contact cu Dumnezeu. Aceasta trebuie s-o observăm noi atenţi totdeauna, partea noastră şi datoria cea mare: să cultivăm mai întâi partea profetului în Biserica noastră.
Au fost unii profeţi care n-au fost preoţi. Au fost unii preoţi care n-au fost profeţi. Dar au fost şi unii preoţi care au fost profeţi. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un preot, dar a fost un profet, în primul rând. Şi a căutat, în primul rând, să cultive şi să întreţină focul spiritual şi slujba cea aleasă a profeţiei în locul preoţiei. Sau, împlinindu-şi preoţia, el a fost, în primul rând, profet. De aceea a vorbit cu înflăcărare din partea lui Dumnezeu şi de aceea el a căutat partea lui Dumnezeu în relaţiile lui cu oamenii. Nu l-au interesat atât de mult lucrurile materiale ale Bisericii, cât lucrurile spirituale ale ei. Şi n-a avut linişte, decât atunci când a văzut că fiii lui duhovniceşti cresc în partea şi-n duhul cel minunat al profeţiei, care este partea lui Dumnezeu, partea nemuririi, partea veşnică în relaţiile noastre cu Dumnezeu.
Noi nu dorim să învăţăm pe nimeni, mai ales când suntem aşa de ne-nvăţaţi şi când dumneavoastră aveţi… ce să mai zic, atâtea cunoştinţe în privinţa aceasta. Noi dorim numai să vă împărtăşim din experienţele noastre. Pentru că bătrâneţea, încercările, necazurile prin care am trecut ne-au făcut să învăţăm din experienţă ceea ce n-am putut învăţa din cărţi. Şi cred că şcoala aceasta plătită scump, cu sânge, cu lacrimi, cu jertfă, cu răni, cu vânătăi, este şcoala adevărată de la care întotdeauna ai de reţinut nişte adevăruri pe care nu deseori le înveţi din cărţi. Şi acest adevăr, cu partea profetică şi cu partea preoţească din slujba noastră pentru Dumnezeu, din această experienţă l-am învăţat. Noi trebuie să avem în vedere întâi interesele lui Dumnezeu în mijlocul nostru şi apoi interesele noastre în legătură cu Dumnezeu. Dacă vom căuta întâi partea lui Dumnezeu şi va triumfa în viaţa şi-n activitatea noastră duhul profetic, atunci noi vom face o slujbă minunată chiar şi ca preoţi.
Părintele Trifa a fost şi un preot, dar a fost şi un profet. Omul acesta a fost profetul lui Dumnezeu trimis pentru vremurile noastre, pentru Biserica noastră şi pentru neamul nostru. Poate că unii sunt prea aproape de el ca să vadă acest adevăr. Dar Dumnezeu şi istoria vor arăta cât de mare a fost omul acesta şi cât de mare har era trimis de Dumnezeu Bisericii noastre şi neamului nostru prin el. Însă elita Bisericii noastre şi elita poporului nostru au lepădat acest plan al lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta va trebui să ispăşească şi poporul, şi Biserica. Poporul, prin necazuri şi prin destule încercări şi Biserica, prin tot felul de alte necazuri spirituale: rătăciri de la credinţă, imoralitate, rătăcire de la adevăr şi toate celelalte care vin drept pedeapsă pentru cineva care n-a primit o solie a lui Dumnezeu trimisă în chip minunat pentru aceşti oameni.
Noi am învăţat din experienţa noastră aceste lucruri şi cine caută să le afle le va afla şi pe acestea mai târziu. Dar multe binecuvântări pe care ar fi putut să le aibă nu le vor mai afla, venind prea târziu.
Aceasta este şi cu partea noastră. Noi şi [referitor la] preoţie – că mi-aţi spus să vă spun câteva cuvinte –, ce aş putea spune mai important decât aceste lucruri? Partea lui Moise să n-o uitaţi. Partea lui Aron să fie subjugată părţii lui Moise. Întâi Cuvântul lui Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu, apoi interesele celelalte, pentru slujirea lucrurilor mărunte sau necesare în tot ce priveşte forma şi evlavia văzută faţă de Dumnezeu. Întâi cerinţele nevăzute: transformarea sufletească, înnoirea, naşterea din nou, care este esenţa şi taina vieţii creştine, pe acestea trebuie să le avem şi apoi să le pretindem celorlalţi. Fără naşterea din nou nimeni nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Naşterea din nou este Taina Pocăinţei în Biserica noastră. Nu o pocăinţă care să se repete formalist şi maşinal dintr-o perioadă într-alta. Ci naşterea din nou ca taină, ca transformare, ca înnoire şi convertire deplină şi permanentă a vieţii noastre. Că nici Taina Pocăinţei nu-i o taină care să se repete mereu, cum nu se pot repeta celelalte: Taina Botezului, Taina Nunţii sau Taina Preoţiei. E o taină care este una pentru totdeauna naşterea din nou şi trăirea în Hristos pe care o cere Mântuitorul când zice: „Dacă nu se va naşte cineva din nou din Apă şi din Duh, adică din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Duhul lui Dumnezeu (făptura cea nouă), cu nici un chip nu va vedea împărăţia lui Dumnezeu”. Şi dacă noi vom căuta să avem oameni născuţi din nou, oameni pocăiţi cu adevărat, trecuţi prin Taina Pocăinţei în Biserica şi-n credinţa noastră, atunci, prin această taină adevărată şi permanentă a unei naşteri din nou şi a unei vieţi transformate, noi vom fi binecuvântaţi. Fără ea… n-ajungem la nimic.
Cu aceasta trebuie început. Că acesta este începutul. Domnul Iisus a spus aşa: „Dacă vrea cineva să vină după Mine…”. Dacă vrea! Adică… apelul la voinţa omului. „Dacă vrea cineva să vină după Mine, am să-i pun condiţii. Dacă nu vrea, nu-i pun nici o condiţie. Dar dacă vrea cineva să vină după Mine, cea dintâi condiţie este să se lepede de sine; să se nască din nou, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să Mă urmeze”.
Cuvântul Domnului nu lasă nici un rabat. „Cine zice că crede în Iisus trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus.” Nici un rabat la calitatea vieţii cu Hristos. Noi ne amăgim, aşa cum a spus El: „Vă înşelaţi, necunoscând Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”. Ne amăgim pentru că nu dăm importanţa adevărată Cuvântului lui Dumnezeu, fiindcă ne-am obişnuit să dăm importanţă cuvântului nostru. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este aşa! Şi El ţine la Cuvântul Său aşa cum este scris. Noi trebuie să avem toată grija şi toată încrederea, şi toată siguranţa asupra acestui lucru.
De aceea, dacă vrem să împlinim cu vrednicie slujba lui Dumnezeu, să luăm în serios fiecare cuvânt, să-l experimentăm în primul rând în viaţa noastră personală şi după aceea în viaţa celorlalţi. Căci dacă aşa vom face, la venirea Mântuitorului ni se va spune: „Bine, slugă bună! Intră în bucuria Domnului Tău”. Pentru că, dacă suntem nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu, ce se cere de la un ispravnic, decât să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui?
Cam atâta am avut de spus.
Slăvit să fie Domnul.
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4
