Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home SLUJBA PREOŢIEI ŞI SLUJBA PROFETICĂ (III)

SLUJBA PREOŢIEI ŞI SLUJBA PROFETICĂ (III)

SLUJBA PREOŢIEI ŞI SLUJBA PROFETICĂ (III)

Traian DorzO stare de vorbă a fratelui Traian Dorz la Sibiu – prin anii ’80

Slujba de preot şi mărturisitor al lui Dumnezeu include această trebuinţă de permanent contact cu Dumnezeu. E aşa de important acest lucru, pentru că altfel, Moise stă pe munte, profetul, în părtăşie cu Dumnezeu, şi Aron, spre mijlocul văii, cu poporul care începe să-şi facă idoli. Trebuie să nu pierdem niciodată contactul cu ceea ce este profetic în noi. Să stăm totdeauna în relaţie cu Dumnezeu, pentru ca şi în mijlocul poporului noi să putem face această slujbă minunată.

Sunt aceste două duhuri foarte importante: duhul profetului şi duhul preotului, pe care Dumnezeu le-a instituit pe vremea lui Moise şi Aron. El i-a rânduit să meargă împreună şi unul să se completeze pe celalalt. Preotul prezenta cererile oamenilor înaintea lui Dumnezeu, iar profetul prezenta cererile lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Preotul avea mai mult relaţii cu oamenii, în legătură cu trebuinţele lor faţă de Dumnezeu. Profetul avea relaţii mai mult cu Dumnezeu, [privitoare la] legătura Lui cu oamenii. Preotul fără profet e totdeauna în primejdie. Dumnezeu i-a făcut să lucreze împreună. Şi aceste două misiuni au de la Dumnezeu o foarte mare importanţă. „Marta”, hărnicia şi dragostea de a face bine în chip material, trebuie să fie unită cu „Maria”, care caută şi care cultivă partea spirituală. Şi, în privinţa aceasta, foarte mulţi ajung numai preoţi şi foarte puţini ajung profeţi. Slujba aceasta, rămasă fără cealaltă, se degradează şi cade, şi decade foarte adânc, până unde vedem noi că s-a ajuns la cei mai mulţi astăzi.

Dar când slujba preoţiei este împreunată cu slujba profetică, adică cu acea parte a slujbei care caută mai întâi lucrurile de sus şi caută mai cu dinadinsul să-i facă pe oameni să urmărească puternic voia lui Dumnezeu, când are grijă de partea aceasta cealaltă parte, Dumnezeu ne ajută s-o împlinim. O să vedeţi cum se întâmplă de multe ori… Mântuitorul a spus: „Daţi cezaruslui ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu!”. Dacă căutăm să dăm cezarului cât cere cezarul, nu ne ajunge să-I mai dăm lui Dumnezeu nimic. Şi atunci facem un mare păcat faţă de Dumnezeu, faţă de slujba Lui cea înaltă pe care trebuie s-o avem în vedere în primul rând. Să nu ne lăsăm copleşiţi de ispita de a ne antrena şi de a ne ocupa, oricât de importante sunt slujbele preoţiei, [numai de acestea]. Să nu uităm slujba profetică, cea care are prima importanţă. Moise era cu Dumnezeu. Aron fără Moise ce a ajunsese să facă? Cu Moise însă, Dumnezeu l-a ajutat să săvârşească lucruri foarte mari.

M-am gândit la multe dintre scrierile pe care uneori le-am mai citit. [Pe unele], alteori mergând pe firul ideii, am căutat să le completăm şi cu gândurile noastre, dar toate izvorâte din gândul lui Dumnezeu. Că acestea sunt nişte adevăruri la care noi trebuie să luăm seama cu atât mai mult, cu cât lumea ajunge mai materialistă şi mai rece în credinţă. Aceasta este urmarea faptului că duhul profetic a dispărut sau e pe cale să dispară dintre oameni. Şi oamenii ajung numai nişte formalişti, nişte oameni care-şi împlinesc din obicei anumite datorii de cult, dar fără o participare cu inima, fără o trăire în contact cu Dumnezeu. Aceasta trebuie s-o observăm noi atenţi totdeauna, partea noastră şi datoria cea mare: să cultivăm mai întâi partea profetului în Biserica noastră.

Au fost unii profeţi care n-au fost preoţi. Au fost unii preoţi care n-au fost profeţi. Dar au fost şi unii preoţi care au fost profeţi. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un preot, dar a fost un profet, în primul rând. Şi a căutat, în primul rând, să cultive şi să întreţină focul spiritual şi slujba cea aleasă a profeţiei în locul preoţiei. Sau, împlinindu-şi preoţia, el a fost, în primul rând, profet. De aceea a vorbit cu înflăcărare din partea lui Dumnezeu şi de aceea el a căutat partea lui Dumnezeu în relaţiile lui cu oamenii. Nu l-au interesat atât de mult lucrurile materiale ale Bisericii, cât lucrurile spirituale ale ei. Şi n-a avut linişte, decât atunci când a văzut că fiii lui duhovniceşti cresc în partea şi-n duhul cel minunat al profeţiei, care este partea lui Dumnezeu, partea nemuririi, partea veşnică în relaţiile noastre cu Dumnezeu.

Noi nu dorim să învăţăm pe nimeni, mai ales când suntem aşa de ne-nvăţaţi şi când dumneavoastră aveţi… ce să mai zic, atâtea cunoştinţe în privinţa aceasta. Noi dorim numai să vă împărtăşim din experienţele noastre. Pentru că bătrâneţea, încercările, necazurile prin care am trecut ne-au făcut să învăţăm din experienţă ceea ce n-am putut învăţa din cărţi. Şi cred că şcoala aceasta plătită scump, cu sânge, cu lacrimi, cu jertfă, cu răni, cu vânătăi, este şcoala adevărată de la care întotdeauna ai de reţinut nişte adevăruri pe care nu deseori le înveţi din cărţi. Şi acest adevăr, cu partea profetică şi cu partea preoţească din slujba noastră pentru Dumnezeu, din această experienţă l-am învăţat. Noi trebuie să avem în vedere întâi interesele lui Dumnezeu în mijlocul nostru şi apoi interesele noastre în legătură cu Dumnezeu. Dacă vom căuta întâi partea lui Dumnezeu şi va triumfa în viaţa şi-n activitatea noastră duhul profetic, atunci noi vom face o slujbă minunată chiar şi ca preoţi.

Părintele Trifa a fost şi un preot, dar a fost şi un profet. Omul acesta a fost profetul lui Dumnezeu trimis pentru vremurile noastre, pentru Biserica noastră şi pentru neamul nostru. Poate că unii sunt prea aproape de el ca să vadă acest adevăr. Dar Dumnezeu şi istoria vor arăta cât de mare a fost omul acesta şi cât de mare har era trimis de Dumnezeu Bisericii noastre şi neamului nostru prin el. Însă elita Bisericii noastre şi elita poporului nostru au lepădat acest plan al lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta va trebui să ispăşească şi poporul, şi Biserica. Poporul, prin necazuri şi prin destule încercări şi Biserica, prin tot felul de alte necazuri spirituale: rătăciri de la credinţă, imoralitate, rătăcire de la adevăr şi toate celelalte care vin drept pedeapsă pentru cineva care n-a primit o solie a lui Dumnezeu trimisă în chip minunat pentru aceşti oameni.

Noi am învăţat din experienţa noastră aceste lucruri şi cine caută să le afle le va afla şi pe acestea mai târziu. Dar multe binecuvântări pe care ar fi putut să le aibă nu le vor mai afla, venind prea târziu.

Aceasta este şi cu partea noastră. Noi şi [referitor la] preoţie – că mi-aţi spus să vă spun câteva cuvinte –, ce aş putea spune mai important decât aceste lucruri? Partea lui Moise să n-o uitaţi. Partea lui Aron să fie subjugată părţii lui Moise. Întâi Cuvântul lui Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu, apoi interesele celelalte, pentru slujirea lucrurilor mărunte sau necesare în tot ce priveşte forma şi evlavia văzută faţă de Dumnezeu. Întâi cerinţele nevăzute: transformarea sufletească, înnoirea, naşterea din nou, care este esenţa şi taina vieţii creştine, pe acestea trebuie să le avem şi apoi să le pretindem celorlalţi. Fără naşterea din nou nimeni nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Naşterea din nou este Taina Pocăinţei în Biserica noastră. Nu o pocăinţă care să se repete formalist şi maşinal dintr-o perioadă într-alta. Ci naşterea din nou ca taină, ca transformare, ca înnoire şi convertire deplină şi permanentă a vieţii noastre. Că nici Taina Pocăinţei nu-i o taină care să se repete mereu, cum nu se pot repeta celelalte: Taina Botezului, Taina Nunţii sau Taina Preoţiei. E o taină care este una pentru totdeauna naşterea din nou şi trăirea în Hristos pe care o cere Mântuitorul când zice: „Dacă nu se va naşte cineva din nou din Apă şi din Duh, adică din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Duhul lui Dumnezeu (făptura cea nouă), cu nici un chip nu va vedea împărăţia lui Dumnezeu”. Şi dacă noi vom căuta să avem oameni născuţi din nou, oameni pocăiţi cu adevărat, trecuţi prin Taina Pocăinţei în Biserica şi-n credinţa noastră, atunci, prin această taină adevărată şi permanentă a unei naşteri din nou şi a unei vieţi transformate, noi vom fi binecuvântaţi. Fără ea… n-ajungem la nimic.

Cu aceasta trebuie început. Că acesta este începutul. Domnul Iisus a spus aşa: „Dacă vrea cineva să vină după Mine…”. Dacă vrea! Adică… apelul la voinţa omului. „Dacă vrea cineva să vină după Mine, am să-i pun condiţii. Dacă nu vrea, nu-i pun nici o condiţie. Dar dacă vrea cineva să vină după Mine, cea dintâi condiţie este să se lepede de sine; să se nască din nou, să-şi ia crucea lui în fiecare zi şi să Mă urmeze”.

Cuvântul Domnului nu lasă nici un rabat. „Cine zice că crede în Iisus trebuie să trăiască şi el cum a trăit Iisus.” Nici un rabat la calitatea vieţii cu Hristos. Noi ne amăgim, aşa cum a spus El: „Vă înşelaţi, necunoscând Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”. Ne amăgim pentru că nu dăm importanţa adevărată Cuvântului lui Dumnezeu, fiindcă ne-am obişnuit să dăm importanţă cuvântului nostru. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este aşa! Şi El ţine la Cuvântul Său aşa cum este scris. Noi trebuie să avem toată grija şi toată încrederea, şi toată siguranţa asupra acestui lucru.

De aceea, dacă vrem să împlinim cu vrednicie slujba lui Dumnezeu, să luăm în serios fiecare cuvânt, să-l experimentăm în primul rând în viaţa noastră personală şi după aceea în viaţa celorlalţi. Căci dacă aşa vom face, la venirea Mântuitorului ni se va spune: „Bine, slugă bună! Intră în bucuria Domnului Tău”. Pentru că, dacă suntem nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu, ce se cere de la un ispravnic, decât să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui?

Cam atâta am avut de spus.

Slăvit să fie Domnul.

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4

Author: admin

Comentarii

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *