9 august
Proverbele 18, 12
Omul smerit niciodată nu-l judecă pe altul, ci totdeauna se judecă pe sine.
În faţa unei datorii, el nu întreabă cum stă altul, ci se întreabă cum stă el.
În lumina unei mustrări, el nu-l vede pe altul, ci se vede pe sine.
Numai când e vorba despre laude, atunci nu se vede pe sine, ci pe alţii.
O, ce bine este aşa!
Care este starea şi purtarea noastră în privinţa asta?
Ce ne place nouă şi cum ne purtăm noi faţă de primele noastre îndatoriri: cea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de cei mai de aproape ai noştri?
Dacă suntem nişte supărăcioşi care ne căutăm numai satisfacerea poftelor noastre, numai folosul lăcomiei noastre, numai îmbuibarea sufletului şi a trupului nostru desfrânat şi blestemat, atunci haideţi să stăm pe loc,
să privim şi să ne îngrozim,
să ne cutremurăm şi să ne pocăim,
să ne întoarcem şi să ne îndreptăm,
să cerem iertare lui Dumnezeu şi celor cărora le-am făcut rău şi să punem legământ să nu mai facem astfel de nelegiuiri aducătoare de osândă veşnică niciodată.
Atunci faţa noastră şi viaţa noastră întunecată se vor lumina.
Şi se vor lumina şi feţele şi vieţile celor de lângă noi.
Iar dacă tu nu eşti aşa, dar este aşa cineva dintre cei mai apropiaţi ai tăi, nu-l părăsi totuşi. Şi nu-l urî.
Roagă-te pentru el. Şi priveşte-l cu o nesfârşită milă înţelegătoare şi iertătoare.
Nădăjduieşte pentru el, crede şi luptă să fie trezit şi dus pe calea adevăratei omenii.
Dumnezeu este alături de tine şi sprijină eforturile tale. Căci El nu voieşte moartea păcătosului, ci să se îndrepte şi să fie viu.
Slavă veşnică Ţie, milostiv şi nemărginit de răbdător şi de bun Dumnezeul nostru!
Slavă Ţie pentru îndelunga Ta răbdare pe care ai avut-o cu fiecare dintre noi până la sfârşit!
Ajută-ne pe toţi să ne întoarcem la Tine cu smerenie, ca să dobândim slava Ta cea veşnică.
Amin.
