Aţi auzit de smerenie pusă la cale sau deliberată, manifestată în mod voluntar ca să dea bine? În clipa când ieşi o fărâmă din obişnuitul lumii, în ceea ce priveşte viaţa duhovnicească, se trezeşte înlăuntrul cel mai ascuns al inimii ceva ce-i propriu omului căzut, acel gând de mândrie care s-a întipărit în trupul nostru şi pe care-l purtăm ca pe o povară toată viaţa.
Sfântul Macarie cel Mare avea o vorbă plină de adevăr când spunea că cel mai curat şi desăvârşit om are în sine ceva trufaş. E posibil adică, dacă nu eşti destul de atent cu tine însuţi, să se slobozească această patimă din legăturile ce-o ţin şi astfel să te trezeşti ducând o viaţă de înşelare. Te înşeli pe tine şi înşeli şi pe alţii.
Dacă n-avem legătură cu alte persoane, înşelarea proprie duce la pierderea propriului nostru suflet. Dar dacă trăim într-o comunitate şi ne lăsăm seduşi de această smerenie programată, ei bine, nenumărate suflete se pot pierde dimpreună cu al nostru din cauza asta.
Sfântul Apostol Pavel observase foarte bine această ispită ce poate prinde în laţul ei mai ales pe cei de frunte ai Bisericii. Prin urmare, el atenţionează pe membrii Bisericii din Colose să nu se lase ademeniţi de astfel de creştini prefăcuţi: „Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri” (Col 2, 18).
Traducerea Sfintei Scripturi în ediţia jubiliară din 2001 ne pune parcă şi mai mult pe gânduri: „Nimeni să nu vă lipsească de răsplată prin «smerenie-de-bunăvoie» sau prin «slujire-de-îngeri»”, aceste sublinieri între ghilimele vrând să arate denaturarea smereniei şi a slujirii având ca urmare răul şi nu binele Bisericii. Fiindcă între cei care parcurg acest editorial sunt şi cititori ai ediţiei britanice a Bibliei, iată cum sună şi acolo acest verset: „Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri”. E prima parte a versetului care nu lămureşte destul felul smereniei dacă n-am subînţelege-o din continuarea versetului care-l acuză pe unul ca acesta că se amestecă „în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti”.
Am citat din cele trei ediţii şi am observat că primele două pun accentul foarte apăsat pe smerenia cea prefăcută sau de bunăvoie, ori programată, cum ne-o arată titlul acestui editorial. Această smerenie pusă la cale de noi înşine este lucrarea noastră, nicidecum lucrarea harului lui Dumnezeu în noi. Şi tot ce facem ori vorbim, fiind îmbrăcaţi într-o astfel de haină a smereniei cusută cu mâna noastră, atrage spre înşelare şi pe cei care ne privesc ori ne ascultă, ducându-ne nu doar pe noi, ci şi pe alţii la pierzare.
Am citit o carte a Sfântului Ignatie Briancianinov cu titlul «Despre înşelare». Poate că e bine să facem din când în când câte o oprire în lucrarea noastră misionară şi să ne verificăm dacă stăm bine sau nu, dacă a lucrat până acum harul dumnezeiesc în ce-am făcut sau a lucrat raţiunea noastră pervertită de falsa smerenie. Căci, zice Sfântul Ignatie, „este şi o «smerită cugetare» după bunul plac al omului; pe aceasta şi-o alcătuieşte pentru sine sufletul iubitor de slavă deşartă, sufletul amăgit şi înşelat de învăţătura mincinoasă, sufletul care se linguşeşte pe sine, sufletul care caută măguliri din partea lumii, sufletul care năzuieşte cu totul spre sporirea lumească şi spre desfătările lumeşti, sufletul care a uitat de veşnicie, de Dumnezeu.”
Să luăm aminte! Ascultătorii noştri, chiar dacă unii nu sunt prea obişnuiţi cu discursurile noastre, au totuşi ceva în adânc de inimă, un beculeţ care începe să pâlpâie când smerenia noastră afişată după amvon e prefăcută. Sau programată. Sfântul Pavel atrage atenţia creştinilor din Colose să nu piardă ce-au câştigat lăsându-se seduşi de smerenia mincinoasă. Oare nu din cauza asta uneori nu ne mai ascultă nimeni?
O soră credincioasă a Bisericii nu-şi acoperă capul ca să se arate smerită, vai de mine. Ci-şi acoperă frumuseţea cu basmaua ca o fecioară înfrânată, aşa cum adevărata smerenie acoperă virtutea ca să nu fie văzută şi lăudată de oameni. Vedeţi, este un soi de răzvrătire în noi: de ce trebuie să-mi acopăr capul? Ne spune Sfântul Ignatie de ce. Auzi: „Vai, suflete al meu, biserică de Dumnezeu zidită a adevărului! Primind în tine adevărul cel făţărnicit, închinându-te minciunii în locul Adevărului, tu te faci capişte! În capişte e înălţat un idol: «părerea» smereniei. «Părerea smereniei» este cel mai cumplit fel de trufie. Anevoie se goneşte trufia şi când omul şi-o recunoaşte, dar cum s-o izgoneşti atunci când i se pare că e smerenie?!“
Preot Petru Roncea
articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului Anul XXIV, nr. 27 (899) 1-7 IULIE 2013
