Citind ultima carte a lui Moise, Deuteronomul, observăm un lucru interesant. Moise se adresează noii generaţii de evrei care au ajuns aproape de malul Iordanului, după ce împreună au călătorit patruzeci de ani prin pustie, readucându-le aminte de poruncile Domnului, ca şi cum chiar ei ar fi fost atunci sub Sinai, când Moise le-a primit din mâna Domnului Dumnezeu.
Textul la care facem referinţă este genial, căci ascunde ideea concomitenţei generaţiei de tineri ajunşi la răsărit de Iordan cu aceea a părinţilor lor care au trecut Marea Roşie, dar care au pierit în pustie: „Domnul Dumnezeu a încheiat cu voi legământ în Horeb” (Deut 5, 2), le amintea Moise. Dar nu ei erau pe atunci, poate erau doar copii sau unii nici nu erau născuţi. Însă Moise continuă, zicându-le: „Nu cu părinţii voştri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu voi, cu voi cei ce sunteţi astăzi aici cu toţii vii” (vers. 3). Legământul era pentru o Ţară a făgăduinţei pe care părinţii lor n-au mai apucat-o, pentru că au pierdut harul Legământului pentru îndărătnicia lor (doar Iosua şi Caleb dintre cei care trecuseră prin Marea Roşie s-au făcut părtaşi Legământului).
Lăsând deoparte faptul că, dacă nu rămâi în Legământul Domnului, nu ai parte de moştenirea făgăduinţei, ceea ce ne pune pe gânduri este această simultaneitate a generaţiilor, faptul că generaţia Iordanului devine contemporană cu cea a ieşirii din Egipt şi a Legământului de pe Sinai. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în faţa lui Dumnezeu copiii sunt contemporani cu părinţii, la El nefiind ieri, azi şi mâine. Şi că generaţiile sunt solidare şi au aceeaşi responsabilitate la Judecata de Apoi pentru ţinerea sau nu a Legământului dintâi.
Când Dumnezeu a descoperit ceva părinţilor noştri, eram şi noi de faţă, în coapsele lor. Şi, când le-a vorbit lor, şi nouă, celor de azi, ne-a descoperit sau ne-a insuflat tainele veacului viitor.
Da, suntem contemporani cu toţi Sfinţii cărora Dumnezeu le-a descoperit taina Împărăţiei cereşti. Dar ce paradox! Odinioară, cei care au primit Legea au murit în pustie împotrivindu-se lui Dumnezeu, urmaşii lor moştenind Ţara făgăduinţei. Dar noi, toţi cei vii astăzi, oare câtă solidaritate simţim în osteneala noastră cu cei care de demult s-au nevoit să alerge ca să câştige premiul?
Oare cât i-am urmat în nevoinţa lor pe calea mântuirii?
Când Dumnezeu a inspirat pe Părintele Iosif să pornească ofensiva duhovnicească împotriva tuturor păcatelor ce ruinau fiinţa neamului nostru, şi nouă, celor adunaţi acum în juru-i, ne-a glăsuit Domnul acelaşi lucru să-l facem. Cât mai suntem, oare, solidari cu ascultarea Părintelui Iosif de glasul Duhului? Da, şi nouă ne-a şoptit Duhul Sfânt chemarea din noaptea cea tainică de care ne amintim întotdeauna cu mari emoţii.
„Cu voi, cei ce sunteţi astăzi aici cu toţii vii”, a împlinit Dumnezeu actul revelaţiei de care nu trebuie să ne amintim doar ca de un fapt istoric. Sunt atâţia care amintesc de Cina Domnului ca de un act istoric. Şi simbolic. Dar a simţi că suntem contemporani cu Apostolii şi că nouă, celor vii, ne spune Domnul: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, aceasta înseamnă cu adevărat solidaritatea generaţiilor, a celei din urmă cu cea dintâi. Şi cu toate celelalte, una după alta, până la cea a fericiţilor noştri înaintaşi.
Dar această solidaritate atrage după sine şi simţirea răspunderii comune la Judecata din Urmă cu cei unsprezece Apostoli sau cu Iuda vânzătorul, cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii sau cu ceata ereticilor, cu Părintele Iosif sau cu fraţii mincinoşi cu care ne-am simţit contemporani şi de-o simţire, cu cei ce-au fost şi cu cei care vor urma. Fiecare în dreptul cetei sale.
Cititorule, ce cinste să fii contemporan cu toţi Sfinţii! Ce alegere, prin Botez, să stai la masă cu Apostolii pe muntele Sionului şi să-ţi întindă şi ţie Hristos Cerul de har la Cina cea de Taină! Şi ce chemare să te numeşti ostaş al lui Hristos, cum l-a numit Sfântul Pavel pe iubitul fiu Timotei! Bucură-te cu frică şicutremur de această cinste, grijind mereu să nu pierzi acest har ce ne-a fost dat în Hristos Iisus.
Preot Petru RONCEA
