Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Se împlinesc 3 ani de când sora Siuca (Anisia) Duca, din Alba-Iulia, a fost chemată Acasă

Se împlinesc 3 ani de când sora Siuca (Anisia) Duca, din Alba-Iulia, a fost chemată Acasă

Se împlinesc 3 ani de când sora Siuca (Anisia) Duca, din Alba-Iulia, a fost chemată Acasă

 S-a întâmplat aceasta luni 1 Octombrie 2012, ora 21.
De acolo de sus, din rândurile Bisericii Triumfatoare, sora Siuca privește spre noi și ne îndeamnă să călcăm pe urmele strălucite și înmiresmate ale Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Redăm în continuare un material realizat de fr. Romeo Petrașciuc, cu  și despre sora noastra scumpă, Siuca (Anisia) Duca, din Alba-Iulia:

„Nu am avut altceva mai drag sufletului meu decât Lucrarea Oastei”

Biserică între false biserici

La cei 80 de ani ai săi, împliniţi în aprilie, sora Siuca Duca – aşa cum o ştiu dintotdeauna fraţii, chiar dacă numele ei e Anisia – e plină de vioiciune, cu ochii mereu căutând a Cer, a Dumnezeu. Pe sora o ştiam mereu de la adunările mari, în special de la Sibiu, de la mormântul Părintelui Iosif, atunci când, cu sfială şi emoţie, declama întotdeauna poezii, cernită de vremi şi de durere. Acum, după trei ani de când boala a ţintuit-o lângă casă şi nu a i-a mai îngăduit să ajungă şi cu trupul la februarele de la Sibiu, am reuşit să aducem puţin din Sibiu în casa ei, cercetând-o pentru cuvânt de luare-aminte.

Am găsit-o pe sora Siuca acasă, în Alba Iulia, într-o căsuţă învecinată cu o biserică nouă, frumoasă, ce îi străjuieşte de câţiva ani bucuriile. În acel cartier, până acum patru ani, erau îngrămădite, în stânga şi dreapta surorii, trei biserici neoprotestante, îndurerând inima ei statornicită şi izvorândă din învăţătura Sfinţilor Părinţi şi ai fericiţilor înaintaşi. La un moment dat, când semnele bolii începuseră să se facă tot mai simţite, chiar în faţa casei sorei Siuca, la doar 100-150 metri, se sfinţise piatra de temelie a unei biserici ortodoxe. Radiind de fericire, într-o întâlnire cu Pr. Mihail Jar, care o cercetase în acea vreme, sora îi spune că, în sfârşit, cei de după ea vor avea şi biserică ortodoxă în cartier. Părintele îi ia capul între palme, în semn de binecuvântare, şi îi spune: Sora Siuca, nu pentru alţii se face această biserică! Ci pentru frăţia ta, pentru că Domnul a văzut că nu poţi merge în altă parte, şi de aceea ţi-a adus biserica lângă casă. Într-adevăr, după ani, sora îşi aduce aminte cu lux de detalii despre acest episod şi chiar crede că pentru ea Domnul a făcut biserică…

Sora Siuca s-a născut în 1930, în apropiere de Alba, în localitatea Hăpria, în acelaşi sat cu sora Dorica Rus, cu care o găsesc şi acum, la ceas de seară, întremându-se în Hristos Domnul. A crescut o dată cu Oastea Domnului, într-o familie de fraţi, cu patru copii, iubitori de Biserică şi de Lucrare. Un anume moment din acea copilărie îi va rămâne pe totdeauna foarte viu în inimă: „Veneam de la şcoală – îşi aminteşte sora –, cu străistruţa în spate, aveam vreo şapte ani şi mama a zis: Nu te dezbrăca. Du-te şi adu nişte zahăr de la cooperativă, că tată-tu pleacă la Sibiu, c-o murit Părintele Iosif. Iar eu am zis atunci: Nu mă duc decât dacă mă ia şi pe mine”. Atunci, ca o lovitură de trăsnet, copila Anisia trăia una din cele mai grele pierderi: cea a Părintelui despre care se vorbea întotdeauna cu atâta preţuire şi veneraţie în casa lor. Doar că „noaptea mama a născut pe cel mai mic frăţior al meu, continuă sora. Eu eram în clasa a doua. Şi, dacă a născut mama, nu s-o mai dus nici tata la Sibiu. Pe timpul ăla erau animale şi nu avea cine să le îngrijească.” Mereu însă, de atunci, sora va rememora cu strângere de suflet acel moment, strângând în inima ei, laolaltă cu bucuria venirii pe lume a unui alt frăţior, durerea din casa sa la vestirea trecerii la Domnul a Părintelui lor…

„Dacă-i aşa, atunci trebuie să spui poezii!…”

Contactul cu poezia are loc încă din fragedă pruncie, de pe buzele mamei sale sora preluând cu nesaţ cuvintele de binecuvântare ale lui Dumnezeu: „Mama m-a învăţat prima dată cântările de la Oaste. Iar prima poezie a fost asta: Cruce-n casă, cruce-n masă, / Iar în piept de nu ai cruce, / satan să ştii că nu te lasă, / Ci la iad mereu te duce”. Poezia o va însoţi apoi pe sora întreaga sa viaţă. De jur-împrejurul ei, şi acum, în vreme ce mă sora îşi deapănă povestea vieţii ei, văd caiete, nenumărate caiete, cu poezii, scrise de mâna ei. Versuri proprii sau ale compozitorilor Lucrării, bogăţii nestemate pentru acum şi pentru mai târziu.

La vârsta de 15 ani, are loc o clipă unică în viaţa ei. „S-a făcut o adunare, varaAm făcut o piesă cu Fiul cel pierdut. Şi a venit şi fratele Traian Dorz, pentru prima dată, la noi, în Hăpria. Şi acum mă înfioară, când îmi aduc aminte! Atunci, în jur de 20 de tineri, am făcut legământ. De atunci, nu m-am mai lăsat de adunare.”

Adunările Oastei se ţin lanţ de acum. Pretutindeni, în fiecare sat dimprejur, răsună chemarea Oastei şi zeci, sute de oameni părăsesc păcatul şi se înrolează în Oastea lui Hristos. „Erau bisericile pline când se făcea adunare, ne spune sora. Mergeam la adunări peste fiecare sat. Venea fratele Ioan Marini. Umplea biserica de oameni când venea şi începea să ne vorbească! Venea şi fratele Opriş, şi fratele Voinea pe la noi. Nu am avut altceva mai drag sufletului meu decât Lucrarea Oastei.”

Dragostea pentru Biserică şi fraţi nu a slăbit-o niciodată pe sora Siuca. „Îmi plăcea să mă duc la biserică. Îmi zicea tata: Du-te în grădină şi dă mâncare la porci. Mergeam, rupeam buruiene, dădeam de mâncare la animale, şi îi ziceam tatei: Dar mă laşi să merg cu dumneata la adunare? Iar tata: Te las.

Puţin mai târziu, când ajunge din nou în Hăpria fratele Traian Dorz, sora Dorica Rus îi spune: Frate Traian, sora ştie poezii. Să-i ziceţi să spună o poezie. „Şi atunci fratele Traian – ne spune sora – se uită la mine şi zice: Dacă-i aşa, atunci trebuie să spui poezii. Şi m-a pus să zic prima poezie la Cricău, la adunare. Şi de atunci, au început fraţii să mă tot pună să zic poezii în adunare.”

Mărturisind pentru Domnul

La 18 ani, sora Siuca se căsătoreşte cu fratele Ion Duca şi se mută în Alba. Doar că încercările nu se lasă mult aşteptate. „Bărbatul meu a fost prins prizonier la ruşi, între 1945-1946. A fost doi ani prizonier. I-au încercuit şi l-au prins. Însă tot prin lucrarea lui Dumnezeu a venit acasă.” Din acele prizonierat, sora păstrează o amintire de mare preţ. Soţul ei, în vremea de dinainte de a fi prins, fiind la Odesa, ca ocupant, ca învingător, se ocupa cu aprovizionarea. Într-o dimineaţă, vede o bătrânică, de vreo 80 de ani, tare necăjită, care stătea undeva pe acolo, în preajma frontului. Şi, la un moment dat, discutând cu bătrânica, aceasta îi spune că e pregătită de moarte, pentru că oricum nu mai are decât pentru vreo 2-3 zile mâncare. Însă grija ei mare era fiica ei, pe care nu o mai poate nicicum ajuta. Fratele Duca începe să îi ducă mâncare, încercând să salveze familia îndurerată. După o vreme, bătrânica insistă să afle numele celui care i-a salvat de la moarte, atât pe ea, cât, mai ales, pe fiica sa.

Dar, ca în război, situaţiile se răzbună, fratele Ion Duca fiind luat, la rândul său,  prizonier. Rănit destul de grav la un picior, ajunge în spitalul militar. „Dimineaţa, la vizită – ne povesteşte sora – au venit o grămadă de doctori, doctoriţe. Când intră în salon, cineva dintre medici întreabă: Care e Duca Ion? El nu îndrăznea să spună cum îl cheamă, pentru că noaptea îi luau din cameră, îi duceau şi nu mai ştia nimeni vreodată ce s-a întâmplat cu ei. Când a ajuns la el, i-a zis: Dă-mi actele! Când a dat actele, una din doctoriţe s-a uitat la acte, s-a uitat la el, şi a zis că ea se va ocupa de acum de el. Era fata bătrânicăi. Şi, de atunci, în fiecare zi, fata lui bătrânica îi aducea mâncare. Soţul ei era în armată, cu grad destul de mare. Când s-a făcut bine, soţul a venit, l-a luat cu el, cu maşina, şi l-a dus în port şi l-a lăsat să vină în România. Şi bărbatu-su a stat cu el până a plecat vaporul spre România.”

Revenit acasă, fratele şi sora se dedică întru totul lucrului Domnului. Peste puţină vreme, încep persecuţiile fraţilor. Şi casa fraţilor Duca e luată mereu cu asalt, percheziţionată, răscolită.

„Am fost la tratament la Vatra Dornei, îşi aminteşte sora Siuca un alt episod memorabil. Am căutat o biserică, nu departe de oraş. O bătrânică era cu luminile, acolo, vindea lumânări. Şi i-am zis: Tanti, sunteţi de aici? De aici, dar de ce întrebi? Zic: Nu ştiţi ceva despre Oastea Domnului? Este pe aici Oastea Domnului? Ea se uită la mine, şi zice: Este, dragă! Şi eu mă duc. Dar acum, seara asta, nu pot, că trebuie să fiu acasă. Dar vin şi vă duc până la cursă şi vă spun cum să ajungeţi. E un frate mai departe, şi are acolo o casă şi face adunare. În drum, ne-am mai întâlnit cu o soră.

Când am ajuns, erau trei camere arhipline de fraţi. Fratele Simionescu era cel la care se ţinea adunarea. Şi, când să intrăm, pe cine vedem? Şeful de post, cu mâna pe clanţă!”

Atunci, în noaptea aceea, toţi fraţii sunt anchetaţi, li se confiscă tot ce avea asupra lor, şi sunt amendaţi cu câte 1.000 de lei. Sora reuşeşte să „scape” cartea de cântări după un pat, şi o recuperează a doua zi de la fratele Simionescu. Situaţia însă nu are efectul scontat de Securitate, fraţii regrupându-se, în doar câteva zile, şi continuând adunările în locuinţele altor fraţi din împrejurimi.

În vreme de libertate, sora Siuca e nelipsită de la adunările de pe cuprinsul întregii ţări. Mereu, cu vreme şi fără de vreme, ea e pregătită de mărturisire, cu câte o poezie, cu câte un cuvânt de folos, cu câte o lacrimă… Cu viaţa ei, în cel mai frumos înţeles al cuvântului.

Acum, la cei peste 80 de ani, sufletul sorei Siuca e la fel de vioi, de alipit de Dumnezeu. Şi seara aceasta, a întâlnirii noastre, se sfârşeşte în poezie, aşa cum i-a fost întreaga viaţă: o poezie de dor şi dragoste adusă Mântuitorului ei.

Abia sprijinindu-se în toiagul său, sora mă petrece până dincolo de poartă, deschizând căi de lumină spre Cer, spre Lumina lină din inima mărturisirii.

Fie ca Domnul să o odihnească în pace, iar familia şi frăţietatea oastei să fie mângâiată de Însuşi Domnul nostru drag.
Dumnezeu să te odihnească în pace, draga noastră surioară, nădăjduim că ne vom întâlni odată Acolo, unde nu mai este nici durere, nici lacrimă, nici despărţire!..

P.S. Deschidem la comentarii o carte virtuală de aducere aminte, ea va rămâne deschisă pentru toţi cei care mai au o floare, un gând, o amintire…

Author: admin

Comentarii

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *