Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Sorocul făgăduinţei şi împlinirea nădejdii!

Sorocul făgăduinţei şi împlinirea nădejdii!

Sorocul făgăduinţei şi împlinirea nădejdii!

– Duminica Rusaliilor –

Aflat la Sărbătoarea Corturilor (cf. Ioan 7, 2), asmuţind şuşoti­rea iudeilor, ba chiar şi ispita rudelor (cf. Ioan 7, 3-4), Hristos Domnul spune în ziua cea din urmă a praznicului: „Cel ce crede-n Mine – precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din inima lui“ (Ioan 7, 38), evanghelistul comple­tând: „Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe Care aveau să-L pri­mească acei ce cred într-Însul. Că Duhul încă nu era dat, pentru că Iisus încă nu Se preamărise“ (Ioan 7, 39).

Am petrecut cu Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumne­zeu adevărat, taina Învierii Sale şi am văzut preaslăvirea Sa, încu­nunată prin aşezarea de-a dreapta Tatălui, cântând: „Suitu-S-a Dum­ne­zeu întru strigare, Dom­nul în glas de trâmbiţă, ca să ridice chipul cel căzut al lui Adam şi să trimită pe Duhul Cel Mân­gâietor, ca să sfinţească sufletele noastre“ (Şi acum, al Praznicului Sf. Părinţi). Prădarea iadului în Vinerea cea Mare, am amintit altădată, era deja preînchi­puirea prăznuirii ce ne stă înainte. Căci, din acea adâncire, „în cele mai de jos ale pământului“, izvo­rât-a praznicul de azi. Căci, dacă Hristos nu S-ar fi deşertat întru lucrarea Sa, umplând cu Duhul Său iadul, hămesindu-l şi hăituindu-i întunericul cu lumina, apa cea vie a Duhului Sfânt n-ar umple astăzi lumea.

Preînchipuiri ale Sărbătorii ce-o ţinem sunt multe: Numeri 11, 16-17 şi 24-29; Ioil 2, 23-32; 3, 1-5 şi, mai ales, Iezechiel 36, 24-28 sunt doar trei dintre textele pe care Biserica le reaminteşte – în chipul Paremiilor – fundament al darului unităţii în Duh Sfânt, care ţine şi naşte pururea Biserica. Biserica cea vie, care cântă: „Praznicul cel după praznice şi cel mai din urmă să-l prăznuim noi, credincioşii, în chip luminat; aceasta este Cincizecimea, plinirea făgăduinţei şi a sorocului. Că în aceasta focul Mângâietorului S-a pogorât de-a dreptul pe pământ, în chip de limbi, şi a luminat pe ucenici, făcându-i cunoscători ai tainelor cereşti. Lumina Mângâietorului a venit şi lumea a luminat“ (Sedealna I, a Utreniei). În miezul Bisericii, Hristos şi Apostolii împreună-lucrători, iarăşi şi iarăşi, în Duhul Sfânt: „Sorocul fiind plinit, Cuvântul cel Preadrept aduce linişte în inimi. Că lucrul plinind, Hristos a bucurat pe prieteni, împărţind Duhul, precum a făgăduit, cu suflare repede şi cu limbi de foc“ (Canonul al doilea, III, Utrenia Rusaliilor). Ţineţi minte când Hristos Domnul cerea Tatălui ca bucuria Apostolilor să fie deplină întru ei (Ioan 17, 13). La momentul „Ghetsimani“, poate cel mai tensionat al dramei lui Hristos în lume, de dragul nostru; în acel moment şi-n cele care-i urmează, izvorul Duhului îşi începe curgerea de lumină, Lumină purcezătoare din Lumina cea nenăscută, strălucirea cea atotputernic izvorâtoare de lumină veşnică.

Care sunt roadele acestei Pogorâri de Duh Sfânt? Cântarea liturgică consfinţeşte: „Pe toate le dă Duhul Sfânt: izvorăşte proorocii, sfinţeşte pe preoţi, pe cei necărturari i-a învăţat înţelepciune, pe pescari teologi i-a arătat, toată rânduiala Bisericii plineşte…“ (Stihira idiomelă III, Vecernie). Iar ceva mai apoi, la Utrenie, arată şi rana cea mare a Babelului vindecată: „Puterea dumnezeiescului Duh venind, glasul cel împărţit, de demult, al celor ce gândiseră rele împreună, l-a împreunat dumnezeieşte, într-o singură armonie, învăţând pe cei credincioşi cunoaşterea Treimii, întru Care ne-am şi întărit“ (Cântarea a 3-a, II). Precum însuşi Condacul praznicului grăieşte: „Când Cel Preaînalt, pogorându-Se, a amestecat limbile, a despărţit neamurile; iar când a împărţit limbile cele de foc, la o unire pe toţi a chemat; şi, cu glas slăvit, pe Duhul Sfânt“. Exerciţiul acesta al aşteptării Pogorârii Duhului Sfânt, liturgic vorbind, începe din Duminica Paştelui, când, la slujba numită „a doua Înviere“, citirea Evangheliei (Ioan XX, 19-25) rostită în cât mai multe limbi (12), poartă în sine unitatea Evangheliei, cuvânt de sus, cu putere multă, putere care nu mai este diminuată de rostirea în limbi străine, limba nemaifiind, în Hristos, element de separaţie, de smerire a falsei unităţi.

Dar darul cel mai binecuvântat, de care noi înşine ne bucurăm şi săltăm, prin care Hristos umple în Duhul Sfânt eternitatea este darul teologhisirii, manifestat îndată după ce vuietul focului şi focul vuitor al Duhului umple casa unde erau Apostolii ucenici: „Toţi au început a vorbi cu străine graiuri, cu minunate dogme, cu minunate învăţături ale Sfintei Treimi“ (Stihiri la Laude, I). De aceea am ales să ne sprijinim exegeza praznicelor pe care le-am parcurs până acum pe textul liturgic al Bisericii (oglindit în monumente ale Tradiţiei, mai ales din texte ale Mineielor, Triodului şi Penticos­tarului) pentru a arăta acrivia vestirii pe care o are adevărata Biserică. Cum ar putea necredincioşii, superficialii evanghelizatori ad-hoc ai Neamului românesc, să exprime la fel de adânc şi simplu totodată adevăruri de credinţă? Ascultaţi smerenia cântării: „Firea cea nedespărţită, cu dreaptă credinţă o teologhisim: pe Dumnezeu-Tatăl, Cel fără de început, pe Cuvântul şi pe Duhul, de aceeaşi putere, grăind: Bine eşti cuvântat, Dumnezeul Părinţilor noştri!“ (Cântarea 7, III). Sau aleasa teologhisire din acest text: „Bine a împărţit Harul în ceasul al treilea, ca să ne arate că cinstim trei Ipostasuri în unimea Stăpâniei. Iar acum, în împărăteasa zilelor, Fiule, Părinte şi Duhule, bine eşti cuvântat!“ (Cântarea 7, II, III). Ce ne desco­peră aceasta? Că nu există o adevărată doxo­logie, preamărire a lui Dumnezeu, fără o adevărată teologhisire anterioară, plină de adevărul Scripturii şi viaţa Duhului. Că orice formă pornită doar din experienţă personală, neacordată în simfonia teologhisirii Bisericii, naşte boală în adâncă rătăcire. Că, în fond, suntem ai lui Hristos laolaltă cu Apostolii, Episcopii, preoţii, mirenii ceilalţi toţi, „mirodenii ale Bisericii“ (cf. Fer. Ieronim, „Dialog împotriva luciferienilor“, 5) când Pogorârea Duhului Sfânt o trecem şi o petrecem şi prin firea noastră, în Taina Botezului şi-n restaurarea acestuia de fiecare dată, în fiecare lucrare a Bisericii. De aceea şi cântăm: „Baia cea dumneze­iască a naşterii celei din nou amestecându-o prin cuvânt, cu firea mea cea alcătuită, îmi reverşi din belşug izvor din nestrică­cioasa Ta coastă, cea împunsă, o, Cuvinte al lui Dumnezeu, pecetluind-o cu căldura Duhului“ (Cântarea 5, II, II). Botez, Mirungere, Euharistie… şi celelalte Taine toate, mijloa­cele prin care Cincizecimea rămâne în noi, cu noi, praznic veşnic.

De aceea nouă ne este a ne ruga prin Icosul Rusaliilor: „Grabnică şi statornică mângâiere robilor Tăi dă-le, Iisuse, când se întristează duhurile noastre. Nu părăsi sufletele noastre în necazuri, nu Te depărta de cugetele noastre în primejdii, ci pururea ne întâmpină pe noi. Apropie-Te de noi, apropie-Te, Cel ce eşti pretutindeni; precum şi cu Apostolii Tăi ai fost pururea, aşa şi cu noi, cei ce Te dorim, uneşte-Te, Îndurate; ca, uniţi fiind cu Tine, să lăudăm şi să slăvim pe Duhul Tău cel Sfânt“.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *