Profitând de o oarecare îngăduinţă, am cerut comandantului o coală de hârtie, să mă adresez securităţii din Deva, pentru lucrurile de valoare aflate asupra mea la arestare, cerând să-i fie date soţiei. N-am făcut-o până acum, fiind respins şi ocărât…
– Dacă n-ai făcut nici un demers pentru ele de la arestare, nu mai există. După vreo lună, am primit răspuns că au fost predate soţiei în momentul arestării; dar era o minciună grosolană, căci abia atunci, după patru ani, soţia a intrat în posesia lor. Colegele de serviciu îi ziceau:
– Să ştii că soţul tău a murit. Dovadă sunt lucrurile primite.
Scrisoarea însă spulberă aceste temeri. La chemare, soţia era îndemnată să divorţeze. Securitatea îi oferea şansa de a divorţa, ca apoi să se distreze, că doar e tânără. De ce să mai aştepte atâţia ani? Şi soţia credincioasă le răspunse:
– N-am nici un motiv să divorţez… Nu m-am căsătorit numai până la greu… Soţul meu e condamnat pentru credinţa în Dumnezeu, iar eu sunt părtaşă aceloraşi învăţături de credinţă, aceloraşi adevăruri dumnezeieşti…
Cornel Rusu, «Cuvântul, Cheie a Darurilor»
Fragment din acest articol: https://oasteadomnului.ro/primavara-trupului-raceala-sufletului/.
