Spune-mi tu, cel fără nume,
Care m-ai lăsat plângând,
Ce-ai găsit mai bun în lume,
Mai frumos, mai cu renume,
De-ai plecat aşa curând?
Ce privelişti te-ncântară,
De-ți veni gândul de ducă?
Ai plecat în noapte-afară
Parcă hăituit de-o fiară,
Alergând după-o nălucă.
Spune-mi, ce ți-au dat bogații,
Câte ranguri, ce valoare?
Te îmbrăţişară alții
Mai cu dragoste ca frații?
Ce te-a dus dintre noi, oare?…
Ai tu bunuri pământeşti,
Dar te văd mai întristat,
Te citesc aşa cum eşti….
Ce-ai pierdut nu mai primeşti,
N-ai găsit ce-ai căutat…
Am rămas c-o mare teamă,
Căci o mare ne desparte…
Te iubim, dar nu ții seamă,
Glasul ni-l respingi când cheamă
Şi te-ndrepți grăbit spre moarte.
Nu mai vine dimineața,
Căci mândria te-a-necat…
Însă cât va ține viața
Nu vei mai gusta dulceaţa
Dragostei ce noi ți-am dat.
Peste fața ta brumată,
Şi în inima-ți de sloi
N-o să cadă niciodată
Raza binecuvântată
Să te-ntoarcă înapoi.
Cu acele nopți minune
Când plângeai îmbrăţişat
N-o să te-ntâlneşti pe lume,
Şi-acel dor te va răpune
Şi muri-vei neiertat…
16 august 1967
Constantin Pânzariu – Merinde pentru-ai mei
