Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Standardul lui Hristos mai presus de moralã

Standardul lui Hristos mai presus de moralã

Standardul lui Hristos mai presus de moralã

– Predicã la Duminica a 19-a dupã Rusalii – (Luca 6, 31-36)

Cuvântul Evangheliei de astăzi ne vorbeşte despre iubire. Despre iubire s-a vorbit şi se va vorbi mereu. Iubirea este singura virtute despre care s-a vorbit la modul cel mai desăvârşit, singura virtute între care s-a pus semnul egal la modul absolut între ea şi Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu este totul întru toate, însă, la modul absolut, Dumnezeu este iubire, aşa cum spune Sf. Evanghelist Ioan.

Poruncă nouă ni s-a dat nouă: să ne iubim unii pe alţii. Ce este, oare, nou în această poruncă şi cum o vedem noi, oare? Nou în iubire nu pare a fi nimic. Oamenii s-au iubit, se iubesc şi se vor iubi. Însă nou este modul în care suntem chemaţi să o facem: nu ca nişte oameni mai buni, nu ca nişte oameni mai morali, ci ca Însuşi Dumnezeu!

Hristos ne-a arătat că singurul lucru care ne face deosebiţi de ceilalţi oameni, pe care i-a numit păcătoşi, este iubirea. Iubirea aceasta nu este deci o iubire omenească, este iubirea lui Dumnezeu; drept pentru care, fraţi creştini, ar trebui în primul rând să fim atenţi la faptul că Hristos a numit-o poruncă. Poruncă înseamnă ceva care trebuie numaidecât împlinit, poruncă se referă la ceva care are o deosebită importanţă, fără de care nu se poate. Iar porunca iubirii faţă de vrăjmaşi este culmea Evangheliei lui Hristos.

Această Evanghelie este impopulară, pentru că minimalizează nişte valori în care am fi sperat că ne puteam regăsi şi noi mai uşor şi incomodă pentru că porunca aceasta – a iubirii vrajmasilor – este la cei mai mulţi cu neputinţă de împlinit.

Minimalizează omenia. Zice Mântuitorul Hristos: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Lc 6, 3). Nu este vorba despre omenia aceasta minimală, de a face bine celui de la care pretindem ori aşteptăm acelaşi bine. Sunt cuvintele pe care românul le-a preluat în proverbul: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.

Evanghelia însă nu se limitează la modul acesta negativ – ca să ne arate doar ceea ce nu trebuie să facem –, ci ne invită la un Creştinism pozitiv şi lucrător, săvârşind mai întâi noi ceea ce am dori să primim de la cei din jurul nostru.

O altă valoare pe care o „minimalizează” Evanghelia – prin cuvintele: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi, ce rasplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii acelaşi lucru fac?”– este iubirea celor dragi. Şi aceasta, pentru că o astfel de iubire este cât se poate de firească. Nu-i nici o scofală să-i iubeşti pe cei dragi! Nu este cine ştie ce că-ţi iubeşti părinţii ori copiii; că-ţi iubeşti soţia, soţul, ori prietenii; că-i iubeşti pe cei care te iubesc pe tine. O fac, de altfel, şi păcătoşii! Altă virtute pe care Evanghelia o „bagatelizează” prin cuvintele „Dacă faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac?”, este „cinstea” sau „corectitudinea”, proprii, iată, până şi a păcătoşilor. Iar a patra valoare este „dreptatea”, căci zice: „Dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai”.

Dar ca să ne înveţe odată pentru totdeauna că trăirea în Hristos şi Creştinismul nu înseamnă numaidecât o viaţă convenabilă, comodă şi la îndemâna oricui, Evanghelia vine cu această poruncă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”.

Trebuie să ştim că nici o altă religie de pe pământ nu „a riscat” o asemenea prescripţie, impunând un asemenea „jug” credincioşilor săi – iubirea vrajmaşilor. Evreul, în religia sa mozaică, spune: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău!” (Mt 5, 43), iar musulmanul propovăduieşte „războiul sfânt”. Hristos, însă, pune „ştacheta” mult mai sus. Dintre toţi, El este cel mai „cutezător” şi mai „pretenţios”: „Iubiti pe vrăjmaşii vostri!” Hristos Însuşi ne-a dat exemplu de iubire atunci când a fost arestat, pălmuit, scuipat şi omorât pe nedrept! Nu S-a gândit nicio clipă la valorile cu care ne place nouă să ne lăudăm, socotindu-ne că suntem creştini. Ştim cu toţii, din viaţa noastră personală, cât de greu este să ne mai uităm măcar la persoana care ne-a jignit sau ne-a greşit, darămite să o mai şi iubim! Şi totuşi Evanghelia ne-o cere, ceea ce înseamnă că este şi posibil. Dacă nu ar fi fost cu putinţă, Hristos nu ar fi stricat cuvintele acestea pentru noi!

Nu este vorba despre cum să se diferenţieze creştinii de restul oamenilor, ci este vorba despre nivelul maxim la care este chemat omul să vieţuiască. Cei mai mulţi comentatori ai acestui fragment, fie în varianta de la Sfântul Evanghelist Matei, fie în cea de la Sfântul Evanghelist Luca, chiar pun problema dacă nu cumva este vorba despre o măsură care depăşeşte puterile omului. Se vorbeşte, într-adevăr, despre un eventual maximalism sau chiar despre o utopie! Clar de comun-acord că este un standard pe care omul nu îl poate atinge. Nu îl poate atinge doar cu puterile sale! Standardul este însă real. La acest standard este chemat omul să ajungă. Ceea ce înseamnă că omul poate ajunge mai sus decât îl pot conduce puterile sale, că-şi poate depăşi măsura firii. Acest lucru este esenţial. Cum îşi poate omul depăşi măsura firii? Recurgând la ajutorul lui Dumnezeu! Omul are şansa – aşa a fost creat el de Dumnezeu – de a accesa resursele dumnezeieşti şi de a realiza standarde care-i depăşesc puterile naturale proprii.

Unul dintre aceste standarde este acela de a ajunge să-şi iubească vrăjmaşii. Nu numai să nu se răzbune pe ei, să nu le răspundă cu rău, ci, mult mai mult decât atât, să-i iubească. Acesta este un standard dumnezeiesc, este o măsură dumnezeiască şi omul este chemat să o atingă. O poate face, însă, luând putere de la Dumnezeu. De la Dumnezeu îi vine omului o putere extraordinară, care nu se încadrează în puterile firii noastre create şi care nu seamănă în nici un fel cu acestea. Ba, mai mult, se manifestă la antipodul puterilor omeneşti. Îmi vine în minte cuvântul Sfântului Pavel: „Puterea lui Dumnezeu în slăbiciune se desăvârşeşte!”, şi paradoxul aceluiaşi: „Căci, când sunt slab, atunci sunt tare!” De aceea nu trebuie omul să caute a identifica această putere dumnezeiască, bazându-se pe experienţa şi pe cunoştinţele sale omeneşti. Este însă o putere reală sau chiar singura reală! Acesta este darul esenţial, pe care îl face Biserica omenirii. Acesta este, ceea ce noi numim în termeni teologici, Harul lui Dumnezeu. Ce înseamnă, de fapt, Harul lui Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu este o energie dumnezeiască, care nu ţine de ordinea lumii create şi care izvorăşte continuu din Dumnezeu. Este un fel de iradiere binefăcătoare, care se face simţită şi împărtăşibilă în plan duhovnicesc. Acest har discret al lui Dumnezeu ne face, într-o mică măsură, dumnezei, dacă vreţi, şi ne dă puterea de a împlini porunca iubirii vrăjmaşilor. Altfel, nu o putem împlini, evident.

Aşadar, răspunsul la întrebarea dacă avem de-a face cu o utopie? este şi da şi nu! Pentru omul limitat la condiţia sa umană, iubirea vrăjmaşilor rămâne un lucru de neatins. Pentru cel care se deschide împărtăşirii de harul lui Dumnezeu, iubirea vrăjmaşilor este posibilă. Subliniez, nu trebuie să fii bun pentru a iubi pe vrăjmaş, ci trebuie să te întăreşti în slăbiciunea ta, cu puterea dumnezeiască.

Cei care nu-i iubesc pe vrăjmaşi nu înseamnă că sunt răi, ci că se lipsesc, „din pricina puterii lor”, de „infuzia” cu putere dumnezeiască! Lucrul acesta este esenţial din perspectiva întregii Evanghelii. Mântuitorul Hristos, prin Evanghelia Sa, nu ne cheamă la o anume morală! A câta oară spun lucrul acesta! Nu invită, pur şi simplu, pe cei buni să fie mai buni, iar pe cei răi să fie mai puţin răi sau buni! Acest lucru îl întâlnim în toate moralele filozofice şi chiar politice, sau, în fine, ideologice! Evanghelia nu este, întâi de toate, o morală! Standardul de care vorbim pare a fi unul moral. Şi este, până la urmă, un standard moral. Dar depinde de un standard existenţial sau de un nivel anume de existenţă.

Domnul nostru Iisus Hristos ne cheamă să facem saltul de la omenesc la dumnezeiesc, care este un salt uriaş. De la o existenţă după logica omenească şi după puterea omenească, la o existenţă după logica dumnezeiască şi, mai ales, cu puterea dumnezeiască.

Aceasta este chemarea.

Acesta este şi obiectivul întregii iconomii dumnezeieşti lucrate prin Fiul. Hristos nu a venit să ne spună să fim mai buni, ci să ne amintească faptul esenţial că suntem creaţi pentru a viza existenţa sau viaţa la nivelul dumnezeirii şi, mai ales, pentru a oferi lumii „puterea dumnezeiască”, prin care să atingă acest nivel.

Pr. Vasile AVASILCĂI

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *