Nu aş fi scris niciodată aceste rânduri, dacă nu mi-aş fi amintit de o întâmplare petrecută cu ani în urmă.
Lucram cu serviciul departe de casă, dar încercam să fiu acasă pentru ziua de duminică, fiind ajutor de cântăreţ la biserică.
Plecând într-o sâmbătă după-masă cu o maşină de ocazie, am coborât la vreo 5-6 km de casă, maşina mergând în altă parte. Împreună cu mine a mai coborât o persoană pe care eu nu o cunoşteam, din satul vecin. Pe drum, din primele discuţii, am observat că nu ne potrivim, el având alte încredinţări.
A început să spună cuvinte de hulă la adresa Bisericii Ortodoxe, a preoţilor, a Maicii Domnului, a Sfinţilor…, ceea ce m-a îndurerat şi chiar supărat. Am ascultat cât am ascultat, şi nu m-am mai putut abţine să-l suport până la capăt, răspunzându-i că eu nu vreau să mai aud aşa ceva.
E păcat mare să se spună blasfemii împotriva lucrurilor sfinte, dar şi a le asculta fără să spui nimic e la fel. Şi i-am zis:
– Dumneata nu ai citit niciodată în biblia ta la Sfânta Evanghelie de la Luca, la capitolul 1, cum Arhanghelul Gavriil s-a închinat Maicii Domnului, spunându-i: Plecăciune ţie? (v. 28, ed. britanică). Cine suntem noi?… Suntem mai mari decât un înger al lui Dumnezeu, să nu o respectăm măcar, dacă nu ne închinăm ei? Sau de ce duh suntem călăuziţi când încercăm să-i găsim vini închipuite? Ce-ai zice tu dacă acum s-ar deschide cerul apărând semnul Sfintei Cruci pe el şi Maica Domnului însoţită de Domnul Iisus la Judecata cea din urmă? Sau cum se va purta cu tine un împărat sau chiar un şef de-al tău dacă te-ar auzi vorbind de rău pe mama lui?
Nu am avut cu cine mai continua discuţia pe această temă. El insista totuşi să mă duc cu el mâine la conducerea lui. I-am spus că nu pot, deocamdată, pentru că trebuie să fiu la biserică dimineaţa, iar după-masă la adunare. – Dar, în viitor, accept invitaţia ta, cu o singură condiţie, îi spun…
– Bine, zice el. Care?
– Prima dată să vii tu cu mine la biserică şi la adunare, şi apoi mă voi duce şi eu la voi. Ne vom întâlni la ora 8:00 aici, în şosea, la colţul pepinierei.
– Bine, zice el, dar la biserică nu pot să vin; doar la adunare, după-masă.
– Bine, zic eu, dar adunarea dupămasă se ţine tot în biserică şi vine şi preotul cu noi.
– Atunci nu vin, spuse el scurt.
– Dacă tu nu poţi veni la sfânta biserică, care este Casa lui Dumnezeu, cum pot eu accepta să vin cu tine la o casă obişnuită?
Ne-am despărţit civilizat, dându-ne mâna, ca oameni, dar nu ca nişte „fraţi”.
Astăzi, după atâţia ani, mă gândesc cum pot unii fraţi să meargă cu atâta uşurătate la adunarea celor care vorbesc de rău Biserica şi să-i invite şi pe ei la adunările Oastei Domnului? Nu au citit ei, oare, cartea Zile şi adevăruri istorice ale Oastei Domnului? Căci eu le consider aşa acele zile: cele trei zile şi adevăruri istorice de la Oastea Domnului sunt pentru noi, ostaşii Domnului, ca cele şapte Sinoade Ecumenice pentru toată creştinătatea ortodoxă. Cum poţi ţine în casa ta adunare şi consfătuiri cu fraţii tăi ostaşi, şi în alte zile cu cei de alte confesiuni? Duplicitatea asta nu e bună!
Să nu fiu considerat ca un duşman al neoprotestanţilor; nu pentru ei scriu aceste rânduri, ci pentru cei neştiutori, cuprinşi de această duplicitate. Am avut şi eu colegi de serviciu cu care m-am înţeles foarte bine în cele ale serviciului, colaborând frumos, dar niciodată nu am avut cu ei părtăşie pe probleme de credinţă. Cred că nu este bun ecumenismul făcut cu ochii închişi, ci având respect reciproc, să ne vedem fiecare, în linişte şi pace, de religia (confesiunea) noastră, căutând cu sinceritate şi temere de Dumnezeu mântuirea noastră.
Pavel PAG
*
Din M o ţ i u n e a care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu, la 12 septembrie 1937:
„Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frăţietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. Ne trudim doar să ieşim din comunul vieţii, să creştem în Domnul, pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenţie dogmatică sau canonică. Nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii.”
