Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home STEAUA NEAMURILOR

STEAUA NEAMURILOR

STEAUA NEAMURILOR

Mai mult decât oricând, astăzi parcă ne-au ajuns din urmă prorociile, ne-a ajuns din urmă veşnicia!… A sosit din nou praznicul Naşterii Domnului… Cerul se înfrăţeşte cu pământul. Cele de sus prăznuiesc împreună cu cele de jos în imnuri de slavă pe Cel care părăseşte tronul cel ceresc şi, spre ţara lui Soare-Răsare, se întrupează din sânul unei Fecioare. El Se naşte departe de zgomotul lumii, de slava efemeră, într-un orăşel modest – Betleemul Iudeii – într-un staul de vite.

Vitele sunt primii închinători ai Pruncului divin. Atâtea secole omenirea s-a închinat diverşilor viţei de aur făuriţi de mintea şi mâna omenească întunecată, iar acum Iisus Hristos, noul născut, pentru a pune capăt acestei idolatrii, primeşte închinăciunea vitelor. După ele, păstorii acestora se proştern în faţa Copilaşului Sfânt, fiind urmaţi de cele mai proeminente figuri ale timpului – magii, care, la rândul lor, aduc metanie Celui născut „spre căderea şi spre ridicarea multora” (Lc 2,34).

Toate cele care l-au înconjurat pe Pruncul Iisus, deşi au fost simple, s-au dovedit a fi CURATE: paiele – mai curate ca orice mătase împărătească; ieslea – incomparabil mai neîntinată decât orice curte imperială; oile şi boii – care nu cunosc păcatul, pe când oamenii îl strâng din belşug în inimă (Sf. Ioan Gură de Aur).

Patruzeci de ani a fost nevoit să rătăcească poporul lui Israel în pustie până să intre în pământul Canaanului; iar acum, în acest pământ binecuvântat, se pogoară Dumnezeu. Nu în rug aprins ca pe muntele Horeb, nici între tunete şi fulgere ca pe Sinai, ci în haina IUBIRII. Şi nu doar pentru un popor, ci pentru toţi cei ce vor să urmeze cuvintelor Sale: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt 11,28).

Începând de la aşezarea în grădina Edenului a celor dintâi pământeni, Dumnezeu a făcut atât de multe legăminte cu neamul omenesc, care tot de atâtea ori au fost nesocotite de fiii oamenilor. Cu toate acestea, Dumnezeu nu ne abandonează şi Îşi alege un popor în mijlocul căruia avea să Se nască Mântuitorul lumii. În mijlocul vieţii întunecate a umanităţii dominată de ură, dezbinare şi păcat coboară dumnezeiescul Prunc, Care aduce lumii pacea, speranţa, lumina, mântuirea. Eram vrăjmaşii lui Dumnezeu – dar a venit Domnul Împăciuitorul; eram acoperiţi de rănile păcatelor – dar a venit Doctorul Sufletelor; eram în lanţurile robiei – dar a venit Izbăvitorul. Atât de mult înseta omenirea după un Mântuitor, încât Scriptura ne spune că oamenii se rugau „ca cerul să-L roureze, ori pământul să-L răsară”. Şi, într-adevăr, şi pământul L-a răsărit şi cerul L-a rourat, căci aceasta este solia Arhanghelului către Fecioară, care, prin acel „Fie mie după cuvântul tău!”, avea să devină Născătoare de Dumnezeu (Lc 1,38).

Multe ar fi de meditat în decursul acestor zile sfinţite cuprinse între Naşterea şi Botezul Domnului. Dacă Biserica le-a numit aşa, înseamnă că bucuria şi veselia noastră trebuie să fie asemenea lor: sfinte; aşa cum Pruncul născut, Fiul lui Dumnezeu, Sfânt este. Dacă ne dorim într-adevăr să prăznuim, atunci să primim cu inima întreagă voia Domnului şi să nu întoarcem spatele niciunei porunci evanghelice. Să nu căutăm pe nimeni altul; totul este de la El, totul este prin El şi tot ce este al Lui este şi al nostru. Deci toate sunt pregătite, rămâne numai să ne alipim de El cu toată puterea duhului nostru. Aşa cum Maica Domnului păstra în inima ei toate cuvintele rostite despre Fiul ei, aşa să păstrăm şi noi în inima noastră lucrarea poruncilor lui Dumnezeu.

Şi totuşi… nu este vremea pentru poveţe, ci pentru mulţumire; nu este vremea pentru învăţături, ci pentru cântări de slavă; nu este vremea de verbalism academic, ci este timpul ca pe verticală inima noastră să înceapă să ardă de dorul lui Iisus Hristos, iar pe orizontală să ne iubim semenul cu fapta şi cu lucrarea.

Magii, în căutarea lui Iisus, au fost călăuziţi de o stea. Astăzi popoarele caută fericirea pe diverse căi, însă numai Iisus Hristos este Calea (In 14,6), este uşa fericirii: „Eu sunt uşa” (In 10,9). Drumul spre Hristos ni-l arătă şi nouă tot o stea: Crucea Domnului. Steaua magilor a apărut numai o dată. Steaua creştinilor este eternă şi luminează toate colţurile lumii. Acest semn reprezintă pecetea întregii iubiri sublime a Mântuitorului. Prin cruce s-a mântuit neamul omenesc, prin ea s-au încreştinat popoarele şi semnul ei va vesti venirea Mielului (Mt 24,30) în vremurile din urmă.

Radu ROMÎNAŞU

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *