Luna a apus, – voioase, încã, stelele lucesc,
în a zorilor privire umbra nopţii nu s-a stins…
liniştea rãcoritoare a seninei dimineţi
încã n-a fost copleşitã de tãcerea caldã-a zilei.
Veselã cãsuţã albã de la marginea pãdurii
îşi petrece dragii oaspeţi care-o noapte i-au cântat
cu privirile ferestrei umede de duioşie
i-nsoţeşte pânã-n zare…
şi rãmâne-apoi tãcând.
La rãspântii de cãrare fraţii se despart cu drag…
(de ce oare despãrţirea, chiar şi numai pentru-o vreme
are ceva trist, ca umbra unei frunze peste-un rod!) –
– poate pentru cã nici unii nu ştim când plecãm pe veci!…
Dumnezeule-al Iubirii,
care stele-s mai frumoase
cele de pe cer
ori cele de pe iarba-nrouratã,
sau acelea de pe faţa credincioşilor Tãi fii?
– cãci în toate este-o searã
şi o nouã dimineaţã!
Şi ce stropi mai sfinţi sunt oare,
cei de rouã, ori de lacrimi?
– Cãci şi-aceştia şi aceia,
tot de-o noapte amintesc!
Traian Dorz, Cântarea rodealor
