Ştiinţa se sileşte să explice pe „cale naturală“ toate semnele şi arătările cereşti (şi se sileşte „să combată şi superstiţia poporului“). Despre ploile de cenuşă din primăvara anului 1928, învăţaţii spuneau la început că provin din nori de nisip aduşi de vânturi de prin stepele Rusiei sau de prin… pustiul Saharei.
Însă cercetătorii aflară a doua zi că cenuşa căzută era de „natură vulcanică“, adică nu nisip, ci tocmai cenuşă de care au vulcanii. La asta, învăţaţii au sucit-o, spunând că cenuşa a fost adusă de vânturi de la cine ştie ce vulcan de prin „mari depărtări“.
Ploile de cenuşă s-au repetat în iarna anului 1929, în luna februarie. Şi de data asta se grăbiră unii învăţaţi, motivând tot cu „nisipul“ din stepele Rusiei, dar se încurcară; pentru că prin stepele Rusiei era zăpadă de trei-patru metri.
A rămas iarăşi explicaţia cu ceva vulcani din „mari depărtări“.
Pe lângă asta, în 15 februarie 1929, la Chişinău şi prin alte locuri din Basarabia a căzut zăpadă roşie. De data asta, ştiinţa nu s-a prea grăbit să-şi spună cuvântul.
Tot cam aşa a păţit ştiinţa şi cu explicaţia cutremurelor de pământ. Dăm mai jos două mult-grăitoare întâmplări:
Cu prilejul cutremurului de pământ din Bulgaria, trimisul unui ziar din Bucureşti a cules o ştire despre următoarea întâmplare:
A doua zi de Paşte, o ceată de geologi – şi străini şi bulgari – cercetători ai scoarţei pământului şi ai cutremurelor, au sosit cu automobilul din Sofia în oraşul Stara-Zagora, unde fusese cutremurul. Sosind la faţa locului, şi-au instalat pe pământ aparatele lor şi au început a face fel de fel de desene şi calcule. După o muncă de trei ore, au vestit poporului că perioada oscilaţiilor s-a sfârşit (adică pământul şi-a isprăvit lucrarea, termenul clătinărilor a trecut). Geologii s‑au pus apoi la masă să ia prânzul.
Dar tocmai în clipele când s-apucară să mănânce, pământul se zgudui cu furie de trei ori. Masa se răsturnă şi supa sări în faţa mâncătorilor. Bravii geologi puseră mâna repede pe unelte şi se repeziră în galop la automobile şi părăsiră în fugă oraşul.
Această întâmplare este şi ea o mărturie despre neputinţa omului şi a ştiinţei în faţa puterii lui Dumnezeu. La ocoşelile învăţaţilor din Stara-Zagora a răspuns pământul, zicându-le parcă: „Şi tu, omule, o biată furnică, te apuci să explici şi să profeţeşti lucruri în care singur Dumnezeu are cuvântul şi puterea“.
Mai bune prevestitoare ale cutremurului s‑au adeverit a fi vitele. Vitele presimt cu ceasuri înainte cutremurul. Se umplu de nelinişte. Aleargă încoace şi încolo, iar câinii urlă a pustiu.
Ţărani bătrâni din Bulgaria, care au mai trecut prin cutremure, s-au orientat după neliniştea vitelor. Se aminteşte despre un sat distrus, unde oamenii au scăpat prin observarea acestei nelinişti. Seara vitele arătau o nelinişte bătătoare la ochi şi câinii urlau. Atunci bătrânii satului au zis: „Ăsta nu e semn bun; ăsta e semn de cutremur… Să dormim în noaptea asta afară din case“…
S-au culcat pe afară; noaptea a venit prăpădul, a distrus casele, dar ei au scăpat cu viaţă. În vremea asta, lumea de la oraş, ascultând de comunicatele „liniştitoare“ ale învăţaţilor, s-au culcat prin case şi mulţi au pierit. „Comunicatele“ vitelor s-au adeverit mult mai de preţ decât comunicatele seismologilor.
Este şi întâmplarea aceasta o mărturie despre neputinţa ştiinţei în faţa puterii lui Dumnezeu.
Sunt hotare în faţa cărora ştiinţa trebuie să îşi pună uneltele jos şi să îngenuncheze împreună cu noi în faţa lui Dumnezeu cel Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului.
Părintele Iosif Trifa, din volumul „Trăim vremuri biblice”
