din vorbirea fratelui Arcadie Nistor
la nunta de la Gădălin – octombrie 1979
O, surorilor noastre scumpe! Să vă gândiţi, când veţi pleca din casa părinţilor, că rămâne în urma voastră golul acesta aşa de mare, pe care l-a lăsat şi Rebeca.
Sau se spune aşa despre unele: „O, era aşa de rea, aşa de nesuferită, de neascultătoare şi nu asculta; şi era rea, şi era împotrivitoare, şi ne făcea numai necazuri în casă”… Spun aşa mulţi părinţi după ce pleacă fetele lor din casa părintească. Sau vor spune aşa ca şi Laban: „Vai, să mai stea la noi!… Cum pleacă aşa de la noi sora noastră? Cum pleacă fata noastră? Ce ne vom face fără ea?”.
O, dragele noastre surori, gândiţi-vă bine la acest lucru. Era o femeie, să zicem, simplă, de la ţară. Aducea apă, păştea oile şi dădea mâncare la vite…
Cine ştia, cine se gândea că în hotărârea lui Dumnezeu, că în planul Lui, Rebeca era pusă acolo mai dinainte, din veşnicie? Şi de unde ştii şi frăţia ta, suflet scump şi drag, că, mai dinainte de veci, Dumnezeu nu te-a hotărât să fii o mamă, să fii o soţie credincioasă? Să-ţi sprijini soţul tău în lupta grea pentru răspândirea Cuvântului Sfânt. În lupta grea pentru câştigarea unei bucăţi de pâine curate şi cinstite, muncită pentru familia ta. Şi de unde ştii că Domnul nu ţi-a ales de la naştere un mic copil, aşa cum a fost Ana cu fiul ei Samuel? Ana, care a dat poporului lui Dumnezeu un bărbat aşa cum a fost Samuel? De unde ştii tu că nu te-a ales şi nu te-a chemat Domnul pentru slujba aceasta?
O, dragii mei, Dumnezeu să trezească conştiinţa noastră, şi a celor bătrâni, şi a celor tineri. Ca noi, cei bătrâni, să-i însufleţim pe fiii noştri şi să-i încurajăm pe tineri. Şi tinerii să se încurajeze pe ei în ce-i dulce şi de folos înaintea lui Dumnezeu şi de folos aproapelui.
Aşa dorim noi pentru surorile noastre tinere. Şi le dorim să fie aşa cum a fost Lea, soţia lui Iacov. Atât de mult dorea să aibă copii şi toată dorinţa şi focul inimii ei era să aibă copii, să-i bucure inima soţului ei. Lea îşi iubea soţul, pe Iacov, atât de mult, încât căuta cu orice preţ să-l aibă lângă ea, cât mai aproape de ea. Cu florile pe care copilul ei le culesese de pe câmp, seara a ieşit înaintea lui Iacov şi i-a spus: „Te-am cumpărat… Vii la mine, la mine vii”… Atât de mult îşi iubea soţul! Lea nu căuta să fugă de el, din calea lui, ci îl aştepta, ieşea înaintea lui şi îl chema cu dorul ei când soţul venea de la munca câmpului sau de la turmele lui de vite întristat sau necăjit, sau obosit… Lea îi ieşea înainte, să-i bucure inima, să-şi iubească soţul, să-i bucure sufletul lui.
Aşa sunteţi chemate, surorilor scumpe! Aşa sunteţi rânduite de Dumnezeu, să ieşiţi în calea soţilor frăţiilor voastre cu o inimă fierbinte, cu un cuvânt de bucurie, cu un cuvânt de mângâiere. Pentru că frăţiile voastre, surorilor, staţi acasă, cele mai multe. Dar soţii voştri sunt nevoiţi să plece – şi uneori şi cu săptămâna – de acasă. Şi numai ei ştiu cum se întorc, cu inima zdrobită şi necăjită, de pe acolo de unde lucrează, de cele ce văd şi aud. Deci cât de mult foloseşte un cuvânt de îmbărbătare, un cuvânt de mângâiere, o privire frumoasă, o privire dulce! Iată cât de mult foloseşte! Pentru ca din nou, a doua zi, să poată pleca la muncă şi la luptă cu noi puteri, cu curaj şi cu îndrăzneală pentru biruinţa sfântă.
O, dragii mei, aşa dorim noi pentru tinerii noştri şi pentru tinerele noastre. Vedeţi, Rebeca, după ce a avut copiii, pe Iacov şi pe Esau… dacă Iacov era ascultător, aproape întreagă inima ei era alături de fiul ei Iacov cel ascultător şi bun. Dar dacă Esau era necredincios şi rău, şi neascultător, şi împotrivitor şi nu asculta de părinţi, şi-a luat în căsătorie dintre canaanite, dintre fetele hetite. Rebeca nu s-a lipit cu inima de fiul ei cel neascultător şi rău şi nu s-a dus şi nu l-a urmat pe el în drumul lui stricat şi blestemat. Rebeca spune către Isaac, către soţul ei, că s-a săturat de viaţă, că îi era scârbă de viaţă din pricina nurorilor ei necredincioase şi rele, pentru că ele au venit în familia lor şi în casa lor cu obiceiurile lor, cu moda lor, cu îmbrăcămintea lor blestemată şi uşuratică, şi rea. Şi Rebeca nu putea să sufere aşa ceva, căci ea nu aşa crescuse de mică… De aceea viaţa ei era amară şi voia mai bine să moară, decât să le vadă pe nurorile sale, care ar fi trebuit să-i bucure inima şi să-i veselească sufletul. Dar ele îi amărau viaţa şi Rebeca îşi dorea moartea.
De aceea le îndemnăm şi noi pe mamele care au copii: mai bine să plângă acum pentru copiii lor neîntorşi la Dumnezeu, decât să-i urmeze pe calea lor spre moarte. Căci nu urmându-i pe ei la acest prăpăd lumesc şi mergând cu ei, şi aprobându-le cu inima le vor binele – ci plângând pentru ei în cămăruţă şi cerând de la Domnul întoarcerea lor şi mântuirea lor.
O, dragii mei, şi câte n-am putea vorbi la acest prilej de nuntă! Pentru că la nuntă vorbim de mire, vorbim de mireasă, vorbim de nuntaşi, de bucuria nunţii. Pentru că aceasta este o pricină de bucurie şi pentru miri, şi pentru nuntaşi, şi pentru părinţii mirilor. Dar dorim ca, de la aceste povestiri care sunt atât de scumpe şi care ne sunt dragi şi ne înviorăm ori de câte ori le citim sau le auzim povestindu-se, să trecem la o altă latură a Cuvântului lui Dumnezeu.
Am auzit pe un frate care a spus adineaori despre nenorocirea aceea mare care s-a abătut peste oraşe, cutremurul acela mare în care şi-au găsit moartea zeci de mii de oameni, şi vinovaţi, şi nevinovaţi; şi buni, şi răi. Pentru că atunci când se dezlănţuie mânia lui Dumnezeu, nu se mai face alegerea. Aşa cum te-a prins clipa aceea, aşa ai rămas.
Alegerea se face la urmă. Ai fost credincios? L-ai iubit pe Domnul şi clipa aceea a mutării de aici te-a găsit împăcat cu Dumnezeu? Aşa treci dincolo la El. Şi când va fi alegerea, când Domnul Şi-i va alege pe ai Săi, El ştie pe care trebuie să-l ia şi să-l aducă acasă la El.
De aceea nu numai cutremurul care a lovit ţara aceea – şi a lovit şi ţara noastră anul trecut –, dar atâtea nenorociri, aşa, la scară largă, se abat asupra planetei noastre. Parcă pământul nu mai poate suferi paşii omului. Începe să se clatine, să se zguduie, din adâncimile lui să arunce foc afară, asupra oamenilor. Pentru că acestea toate nu mai pot suferi şi nu mai pot răbda, şi nu mai pot tăcea. Şi toate se ridică împotriva omului, căutând să-l nimicească, din pricina păcatului său.
Deci, dragii mei, nu numai aceste mari nenorociri la scară mondială pun în primejdie viaţa noastră. Şi ieşind de aici poţi să cazi şi poţi să mori. Poate să te lase această inimă sau altceva şi să mori. Dar cum te găseşte clipa aceea? Suntem noi la adăpost în orice clipă de primejdiile care ne pot ameninţa viaţa noastră?
Citim în Cuvântul lui Dumnezeu din Întâia Epistola a Sfântului Petru, capitolul 1, începând cu versetul 18: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu aur sau argint, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi…” (I Ptr 1, 18-20).
Apostolul Petru foloseşte cuvântul pe care l-a folosit şi Domnul Iisus odată, când era în noaptea Cinei. Era ultima noapte pe care o mai petrecea cu ei şi atât de mult dorea Domnul ca ucenicii Săi să cunoască Cuvântul Său, să ştie şi să fie încredinţaţi că tot ceea ce El le-a spus aşa este şi aşa se va întâmpla, când a spus: „Ştiţi unde mă duc şi ştiţi calea într-acolo”. Şi a vorbit aşa de dulce şi aşa de frumos despre Casa Tatălui în care erau atâtea locaşuri şi unde El Se ducea ca să pregătească un loc. Nu să construiască Casa, căci ea era pregătită mai înainte de întocmirea lumii; doar să o pregătească. Când mirele îşi aduce mireasa lui, el nu atunci se apucă să construiască casa. El are o casă, dar o împodobeşte numai, o pregăteşte pentru venirea miresei.
Aşa şi Domnul. Casa Tatălui e gata de mult, dar S-a dus ca să pregătească un loc. Şi mă gândesc cât de frumos trebuie să fie împodobită această Casă, acest locaş, pentru că de aproape 2000 de ani Domnul S-a dus şi tot o pregăteşte şi încă nu a terminat-o, că nu a venit să ne ia la El. Dar când o va găta de împodobit, va veni să ne ia. Deci ce frumos va fi acolo şi cu ce podoabe trebuie să fie împodobită! Probabil că nu a terminat-o, căci dacă ar fi terminat-o ar fi venit, aşa după cum El a spus ucenicilor: „Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo!”. Dar iată, spre întristarea Domnului, ei strigă: „Doamne, nu ştim!… Cum putem şti calea într-acolo?” Domnul Iisus spune: „Ştiţi!” – pentru că le-a spus de atâtea ori. Dar, din lipsă de băgare de seamă sau din lipsă de respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, iată, ei au ajuns în starea de a spune: „Doamne, nu ştim!… Cum putem şti?”… Şi Mântuitorul le spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Şi fiind „oaia” aceasta, Sfântul Petru, lângă ieslea Domnului, a învăţat, iar acuma el le spune ascultătorilor săi şi ne spune şi nouă, pentru că Cuvântul acesta este scris şi rămas pentru noi.
„Ştiţi – ne spune el – că nu cu aur sau cu argint aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care l-aţi moştenit de la părinţii voştri”. Deci spune: „nu cu aur”, ci cu ceea ce se poate cumpăra cu el; „nu cu argint”, ci cu ceea ce se poate face cu el; „nu cu pietre scumpe”, ci cu ceea ce putem împodobi cu ele. El spune: „Sângele lui Iisus Hristos, Mielul fără de cusur şi fără prihană”, acela este preţul răscumpărării noastre. De aceea ne-am gândit să lăsăm acest cuvânt în inima noastră, cum şi în Vechiul Testament era poruncă dată prin Lege ca să se scrie porunca Legii pe uşorii de la uşă şi pe fereastra casei, şi pe haine să se scrie, ca să fie totdeauna în ochi, ca să o poată vedea, ca să o poată citi, să se poată vedea care este voia lui Dumnezeu.
Să luăm acest Cuvânt în inima noastră, să-l luăm în viaţa noastră, să-l luăm în noi, aşa cum am împroprietări viaţa noastră cu acest Cuvânt. Să ne fie un scut pentru orice împrejurare în viaţa noastră, şi pentru tineri, şi pentru bătrâni. Căci nu este în viaţa aceasta o lege, o regulă că omul trebuie să îmbătrânească. Căci şi tinerii [pot muri] – unii ajung chiar de nici nu se mai nasc.
O, dragii mei, să lăsăm şi să strângem acest Cuvânt în inima noastră.
„Cu Sângele lui Iisus Hristos aţi fost răscumpăraţi”. Şi să ştiţi că acest Cuvânt care a răsunat şi răsună şi astăzi încă pe pământ, chemând pe oameni la adăpostul lui, şi în ceruri este acest Cuvânt tot aşa de preţ.
Când Sfântul Ioan a fost dus acolo şi a văzut mulţimea aceea pe care nu putea să o numere nimeni, mulţimea aceea îmbrăcată în haine albe şi cu ramuri de finic în mână, cântând fericiţi şi izbăviţi acolo, unul dintre bătrâni a întrebat aşa: „Cine sunt oamenii aceştia şi de unde vin?” El răspunse: „Doamne, Tu ştii!” Şi atunci acel bătrân îi spuse. Dar şi Ioan ştia, însă poate că el, în modestia lui, n-a încercat să dea un răspuns făpturii cereşti din faţa Tronului lui Dumnezeu. El totuşi a scris în epistola sa că: „Sângele lui Iisus Hristos ne curăţeşte de orice păcat” – şi asta era una dintre mărturisirile pe care le făcea întotdeauna şi oricui: că numai Sângele lui Iisus este Preţul răscumpărării. Dar despre ei, oare ce au spus: „Tu ştii, Doamne, Tu ştii…”. Şi atunci bătrânul îi spuse aşa: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele în Sângele Mielului”.
Deci iată, mărturisirea care se face prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Evanghelie, pe pământ, aceeaşi mărturisire se face şi în ceruri. Valoarea pe care o are Sângele lui Hristos aici pentru curăţirea păcatelor noastre, ca preţ al răscumpărării noastre, aceeaşi valoare o are şi în ceruri. Pentru că ceea ce e amintit pe pământ trebuie să ajungă şi în ceruri şi preţul care s-a plătit pe pământ, acel preţ trebuie să fie şi în faţa lui Dumnezeu. De aceea, fraţii mei, vedeţi ce preţ şi ce valoare are Sângele Domnului Iisus Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană? Căci vedeţi, fără acest Miel şi fără acest Sânge nu este nici o izbăvire şi nu este nici mântuire.
În Vechiul Testament, când poporul lui Dumnezeu era în Egipt şi Dumnezeu lovise cu toiagul mâniei Sale ţara Egiptului, a fost atâta prăpăd şi jale, şi totuşi ei, egiptenii, au rămas mai departe împietriţi, iar poporul lui Dumnezeu, rob al lor. Şi când i-a poruncit Domnul lui Moise, i-a dat o poruncă: „Du-te şi spune norodului! Du-te şi spune! Spune-le aşa: Fiecare casă, fiecare familie, fiecare credincios dintr-o familie să ia câte un miel…”, vă puteţi închipui ce răspunzător în faţa lui Dumnezeu era Moise. Dacă n-ar fi mers şi n-ar fi spus poporului aşa – ci ar fi spus el alte lucruri, frumoase lucruri, laude frumoase, ar fi spus altceva decât ce îi poruncise Dumnezeu – poporului nu-i folosea la nimic. Moise trebuia să spună aşa cum i-a spus lui Domnul, pentru că aşa venea izbăvirea şi mântuirea lor. Fiecare casă, fiecare familie să ia câte un miel. Să junghie acest miel, căci dacă nu se junghie, acest sânge nu se varsă. Aşa şi Domnul a fost răstignit, I-au fost bătute cuie în mâini şi în picioare; trebuia ca acest Miel să fie junghiat, că aşa L-a văzut în ceruri Sfântul Ioan: un Miel care era junghiat şi curgea Sângele Lui scump. Din mâini şi din picioare a curs, din coastă a curs, din fruntea Lui.
Să ia mielul acesta şi să-l junghie, şi să ungă uşorii de la uşă, pragul de sus şi uşorii laterali, pentru că acest sânge va fi izbăvirea lor de la Dumnezeu. Şi întâii născuţi ai israeliţilor nu aveau să fie loviţi în noaptea aceea de îngerul morţii.
Asta a fost una. A venit scăparea, a venit izbăvirea!
A doua: Sângele Mielului a fost scăparea lor şi din Egipt, şi de această urgie. Li s-a spus: „Duceţi-vă, duceţi-vă cu copiii voştri, cu boii voştri… Duceţi-vă şi slujiţi Dumnezeului vostru. Aduceţi jertfă Dumnezeului vostru acolo în pustie”. Şi apoi ei au plecat.
Dar vedeţi, şi izbăvirea lor, şi mântuirea lor tot atunci li s-a dat. Slavă veşnică lui Dumnezeu, Care ne-a iubit şi ni S-a făcut „Mielul fără de cusur şi fără de prihană”. Şi glasul acesta, strigarea aceasta a răsunat lumii atunci când a fost mai mare nevoie de ea. A răsunat în Egipt atunci când poporul avea mai mare nevoie să fie izbăvit; nu un om, nu un suflet, ci un neam întreg, un popor întreg care plângea şi suferea din greu. Robia grea şi apăsătoare îi făcea să scoată strigăte deznădăjduite, şi aceste strigăte au ajuns la Dumnezeu; şi Dumnezeu a trimis Mielul, să fie izbăviţi de acolo.
Poporul nu a mai rămas [credincios] şi nu a păzit Cuvântul Domnului curat. Şi Mielul – Paştile Domnului – a ajuns numai aşa, o amintire pentru popor. Şi din nou L-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său, pe Mielul cel Adevărat, despre Care Sfântul Ioan Botezătorul spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii”.
Dar iată, chiar în vremurile noastre de necredinţă şi de păcat, când poporul nostru merge la păcat, merge la pierzare, spre pierzarea veşnică, Dumnezeu a trimis iarăşi pe robul Său, pe Părintele Iosif, să strige în ţara noastră şi în Biserica noastră: „Înapoi la Iisus cel Răstignit! Înapoi la Sângele Cruci! Înapoi la Hristos cel Răstignit!”
Deci vedeţi, fraţilor, cât de mult ne-a iubit Dumnezeu şi cât de mult ne iubeşte şi nu ne-a lăsat lipsiţi de lucrul acesta, de descoperirea lui Dumnezeu, pentru că atmosfera [prezenţei] Domnului este descoperire dumnezeiască. Pentru că dacă Tatăl nu-L descoperă pe Fiul Său, atunci oamenii se pot tot strădui, se pot necăji să-L cunoască, ei nu vor ajunge niciodată să-L cunoască. Dar când Îl descoperă Tatăl, atunci Îl cunosc toţi. Şi iată, cunoaşterea şi descoperirea Domnului s-a făcut în ţara noastră. Redescoperirea lui Hristos, a Jertfei Lui, a Sângelui Lui s-a făcut prin părinţii noştri şi se face prin această Lucrare sfântă, Oastea Domnului, prin care şi noi, pierduţii şi păcătoşii, am fost căutaţi şi am fost aduşi la Dumnezeu. Prin această Lucrare sfântă, noi L-am aflat pe Domnul Iisus şi mântuirea sufletelor noastre.
De aceea şi noi avem partea noastră de răspundere. Glasul care a răsunat şi peste ţara noastră nu trebuie să-l stingem şi nu trebuie să strigăm, ca să-l acoperim cu alte strigăte, ci [tot aşa] să procedăm şi noi, la rândul nostru, în casa noastră, în familia noastră, în adunările noastre: înapoi la Iisus cel Răstignit, înapoi la adăpostul Mielului şi al Sângelui lui Dumnezeu, căci numai atunci suntem în siguranţă. Fără acest Miel şi fără acest Sânge, nu suntem în siguranţă nici în viaţa aceasta, nici nu avem viaţa veşnică cea viitoare. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 1
