Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home STRIGĂTELE DOMNULUI

STRIGĂTELE DOMNULUI

STRIGĂTELE DOMNULUI

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Chiar dacă n-aş fi spus nici două cuvinte, cu cea mai adâncă plăcere şi cea mai înaltă dragoste, am ascultat de la început (cinci ore şi jumătate a durat de când stau pe bancă fără să mă mişc un centimetru) şi am ascultat cu cea mai înaltă dragoste şi bucurie programul minunat care s-a desfăşurat de către fraţi şi surori, tineri şi bătrâni. A fost o întrecere binecuvântată şi frumoasă, cum nu se poate spune mai frumoasă. Căci acolo de unde nu lipseşte Dumnezeu, acolo unde nu lipseşte Duhul Sfânt, acolo unde lucrează Dumnezeu şi puterea Lui cea minunată, acolo nu este decât farmec, decât dragoste, decât bucurie, decât pace. Aici cred că nici gânduri necurate nu s-ar strecura, că n-au ce căuta. Pentru că Duhul Sfânt, prin sfinţii Săi îngeri, au tăbărât în jurul nostru, că aşa scrie, că: „îngerii Lui tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El”. Şi, dacă am intrat aici cu temere şi cu frică de El, atunci îngerii Lui au tăbărât în jurul nostru şi ne-au îngrijit, ne-au înconjurat. Şi credem că aici n-au intrat nici gânduri necurate. De unde să mai intre pofte spurcate şi cugete negre, şi aşa mai departe. Sau… poate! (…)

Vedeţi, dragii mei? Aici e adunarea lui Dumnezeu. De ce am stat cu atâta linişte? N-am căutat să tulbur nici măcar să iau un picur de apă sau să ies afară… că, poate, am avut nevoie. Nu! N-am vrut să mă mişc de pe bancă nici un centimetru. Am stat cu cea mai mare dragoste, netulburând adunarea lui Dumnezeu. Şi noi, în adunarea lui Dumnezeu, acolo, căutăm să facem voia lui Dumnezeu şi nicidecum voile noastre. Aici nu-i permis să fim o adunare aşa, de du-te-vino. Nu! Noi stăm ca în faţa lui Dumnezeu. Fiecare contribuie cu ceea ce l-a înzestrat bunătatea, mila şi harul lui Domnului Iisus. Fiecare vine aici, unul cu liniştea şi pacea care pot fi citite pe faţa lui; altul cu rugăciunea ce-o spune în taină pentru cei care iau cuvântul în adunare; altul spune o poezie minunată. Mi-aduc aminte că o poezie m-a făcut să plâng mai mult decât toate vorbirile. Iată, deci fiecare cu talantul lui; cu talentul lui; cu darul lui; cu tot ce l-a înzestrat Dumnezeu să vină în adunarea lui Dumnezeu. Cum am spus: unul cu rugăciunea, altul cu tăcerea, altul cu smerenia, cu blândeţea, altul cu atitudinea lui demnă de Dumnezeu: smerit, blând… ce se poate, acolo, aşa cum zicea odată un frate din Petroşani: „Dacă aş putea, în adunare, aş vrea parcă, oarecum, să mă schimb total. Să nu mai existe nici ochi, să nu mai existe nici cap, nici mâini, nici nimic, să fiu numai urechi. Să înregistrez continuu ceea ce Duhul Sfânt pune în atâtea feluri în gura fraţilor şi a surorilor. Deci să nu credeţi, cei care tăceţi, că voi n-aţi făcut nimic. Nu! N-aţi făcut mai puţin decât cei care au vorbit nici cu un milimetru.

[Despre] Domnul Iisus, [când a fost dus] la judecată – dacă suntem atenţi când citim despre Patima Sa în toţi cei patru Sfinţi Evanghelişti – mereu ne arată cuvintele: „Iar Iisus tăcea”. Şi cineva a pus întrebarea: „Oare de ce tăcea Iisus?”. Mereu tăcea când a primit acuze, El, în faţa Căruia ar fi putut să stea legiuni de îngeri să-L apere… sau El să Se apere. Putea cineva să-L acuze? Dar Domnul Iisus tăcea. Şi, când Îl mustră guvernatorul Pilat, guvernatorul păgân, că de ce nu-i răspunde: „Nici mie nu-mi răspunzi? Nu ştii că am putere să Te răstignesc şi am putere să Te eliberez?”, abia atunci Şi-a deschis gura şi a spus: „N-ai avea puterea asta, dacă nu ţi-ar fi fost dată ţie de sus”. De sus, de unde? Din cer? Dar din cer i-a dat puterea aceea să-L acuze şi să spună minciuni împotriva Lui? Nu. Să nu ne înşelăm. Nu de Sus. I-a dat puterea cezarul de la Roma, împăratul; că el era numai guvernator în Palestina. Cuvintele care urmează completează, ca să înţelegem că de cezar era vorba: „Aşa că cine M-a dat în mâinile tale este mai vinovat decât tine”. Deci şi soborul. Se referea şi la soborul cărturarilor şi fariseilor care L-a adus la această [judecată]. Deci Domnul Iisus tăcea. Aşa că cel care tace, de multe ori, poate face cât şi celălalt, care vorbeşte; sau, dacă nu cumva, chiar mai mult.

Iubiţilor fraţi! Citim aci câteva cuvinte, fiindcă timpul ne mai permite oleacă, din Evrei, capitolul 5, cu versetul 7. (Aici s-a văzut, nu o dată, strecurându-se pe obrajii noştri, ai fraţilor şi ai surorilor, lacrimi.) (…) [Versetul] Îl arată pe Domnul Iisus şi zice aşa: „El este acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui…”. Sfântul Pavel zice: „El este acela…”, când vorbeşte de Domnul Iisus, „Care, în timpul vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi”… Iată cum erau cererile Domnului Iisus. Sfinţii Evanghelişti (…) spun: „Lui nu I s-a auzit glasul pe uliţă; şi un fitil care fumega nu l-a stins; şi trestia frântă n-a rupt-o.” Aceasta era comportarea Lui în mijlocul societăţii în care trăia, în mijlocul lumii. Dar când era vorba de rugăciune şi de starea Lui spirituală, Se retrăgea în Ghetsimani, Se retrăgea în Muntele Măslinilor în fiecare noapte (ne arată Sfinţii Evanghelişti), cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească.

Pentru ce trebuia Domnul Iisus să ceară cu strigăte mari ca să-L izbăvească? Şi de ce să-L izbăvească? De ispitele care veneau şi împotriva Lui cu miile, cu sutele de mii. Păi vine satana, după patruzeci de zile de chin şi de post, şi-I zice: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, dă dovadă! Zi către pietre să se facă pâini”. Iată deci: întreg iadul a fost recrutat şi a fost tulburat, şi a fost pus în mişcare, pentru ca, cu orice preţ, mântuirea noastră să fie pierdută. Pentru ca Domnul Iisus să cedeze; dacă nu aici, dincolo. Da, căci aşa vine şi în jurul nostru: cu mii şi mii de patimi; cu mii şi mii de pofte, cu mii şi mii de plăceri, cu mii şi mii de gânduri necurate, de cugete spurcate şi vorbe murdare. Mereu, mereu. Dacă nu-l ascultăm în asta, să-l ascultăm în cealaltă. Dacă nu-i dăm ascultare la un gând necurat, vine cu un cuget spurcat. [Ca măcar] să primim ceva de la el. [Ispititorul] şi la Domnul Iisus a venit.

(…) Şi Domnul ia [suferinţa asupra Lui], ca om, că El era şi om. (…) Suferea ca om. Noi n-am putea să zicem că a suferit ca Dumnezeu. Bătăile, lovirile, scuipările, vânătăile pe fruntea Lui, picurii de sânge din coroana de spini – nu picuri, şiroaie! – pe toate acestea le-a îndurat ca om. A luat chip de rob. Asemănându-ni-se nouă, El a luat chip de rob. Domnul Iisus deci a fost un rob. A fost robul tuturor.

Iubiţilor, El [Se ruga] acolo, în munte, cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească. Suntem şi noi de multe ori în primejdie, şi tineri, şi bătrâni. Pe bătrâni, îi ispitesc plăcerile şi poftele trecutului. Pe tineri, ale prezentului: toate galantarele, toate vitrinele şi tot ce sclipeşte în lume îi ispiteşte; îi atrage; îi cheamă; îi amăgeşte; îi momeşte ca, cu orice preţ, să-l asculte [pe ispititorul] şi să-i găsească un locşor acolo în inimă pentru ele, pentru vreuna din ele.

De aceea, iubiţilor, El S-a pus pe Sine pildă vie, ca să călcăm pe urmele Lui. Şi, după El, Sfinţii Săi Apostoli, Sfântul Pavel, cu câtă dragoste spune: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu am călcat pe urmele lui Hristos”. Şi, cum zice tot Sfântul Pavel: „…în necazuri mai mult, în postiri mai mult, în bătăi, aruncat în mare…”. Pe toate acestea, cu drag le-a suferit din pricina Domnului Iisus. Şi nu zice: „Am ajuns la ţintă”. Ci: „Una fac: pe cele din urmă aruncându-le, privin­du‑le pe toate ca pe un gunoi şi aruncându-mă înainte”. Domnul Iisus aşa ne-a învăţat prin gura Sfinţilor Săi Apostoli. Şi Sfântul Pavel aşa spune.

Deci noi avem datoria să privim continuu numai înainte. Oameni care privesc în lături? Zice Ieremia despre aceştia că le scapără ochii de preacurvie. Le scapără ochii. Sau cum zice în Isaia, 29: „Poporul Meu, poporul Meu… Cu limba şi cu buzele Mă laudă, dar inima lui departe este de Mine. Şi frica ce o are de Mine e de datină şi de obârşie omenească. Nu-i calea Domnului”.

Noi avem oarecare teamă, oarecare frică, oarecare respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, faţă de biserică, faţă de rugăciune, faţă de adunare. Dar când ieşim afară, ne legăm din nou de păcatele şi plăcerile noastre. [Aceasta e un fel de] credinţă mincinoasă şi înşelătoare. Aceasta nu duce la mântuire, ci duce numai la pierzare.

Iubiţi fraţi, aici în adunare, în Casa lui Dumnezeu, în templu, în sanctuarul lui Dumnezeu, aici se cristalizează minţile şi inimile. Noi de aceea intrăm în acest cuptor. De aici ieşim ori zgură, ori aur. Datoria noastră este să ieşim aur. „Depinde de voinţa ta”, cum zice o cântare a noastră. Depinde de voinţa ta, cum zicea un poet al nostru, să fii înger sau diavol. Poţi să fii ori înger, ori diavol. Depinde de noi.

Scumpilor fraţi! M-am bucurat aşa de mult când am ascultat poeziile. De fraţii care vorbesc din Cuvântul lui Dumnezeu şi-s tari în Cuvântul lui Dumnezeu, nici nu mai vorbesc… Mă refer la cei tineri, care [spun] pentru prima dată o poezie în adunare. Iată ce mult fac poeziile acestea! Dacă sunt recitate bine, dacă sunt spuse accentuat şi frumos, aşa de mult face o poezie, încât stoarce lacrimi. Ea poate să mişte inimile, poate şi pe cele mai împietrite. Căci de la mine, un moş bătrân, mai în silă primeşte cineva. Dar când vine un copilaş sau o fetiţă nevinovată şi spune doar câteva cuvinte aşa de dulci despre Domnul Iisus, altfel se primesc parcă. Înflăcărează inima altfel. Domnul Iisus să Se îndure de noi…

Mă gândesc la un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, pe care l-a citit şi fratele (…), din II Tesaloniceni 3, 5. Mă opresc şi eu puţin asupra acestui cuvânt: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos”. (…) Să judecăm puţin cuvintele acestea: „Domnul să vă îndrepte inimile… să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos”. Dacă aici e Dumnezeu şi dincoace e Hristos, cine-i Acela care să ne îndrepte inimile, dintre aceste două Persoane, să zicem aşa? Deşi Dumnezeu este unul singur; Dumnezeu e în trei Feţe, dar Dumnezeu e Unul! Zice: „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos”. Cine e Acela „Domnul”? Duhul Sfânt! Dacă ne uităm bine printre rânduri, dacă citim bine printre rânduri, vom vedea că Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul, fiindcă este Dumnezeu adevărat. Este Lumină din Lumină şi Lumină veşnică. Deci, Duhul Sfânt, Care ne-a fost dat şi prin Care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării, este Acela despre care zice Sfântul Pavel că mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite, Care, cu orice preţ, ne vrea mântuirea. Acest Duh al lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, ne îndreaptă inimile spre dragostea – şi ne face atenţi! – spre dragostea lui Dumnezeu.

Când m-am dus cu gândul la dragostea lui Dumnezeu, imediat mi-a apărut în faţă ca un tablou mare [locul din] capitolul 3, versetul 16 din Ioan: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, ca oricine crede în El (deci şi tu, şi eu) să nu pierim, ci să avem viaţă veşnică”. Zice: „Domnul (adică Duhul Sfânt) să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos”.

Acum să privim puţin la Domnul Iisus cum spânzură, plin de răni şi plin de sânge, în cuie. „Şi stând aşa, privind la cui (zice poetul nostru drag), / am plâns la umbra crucii Lui; / am plâns mereu pierdut şi dus / la umbra crucii lui Iisus”. Acum Domnul Iisus nu mai este pe cruce. Acum doar crucea Lui o vedem şi umbra crucii Lui. „Şi stând aşa, privind la cui, / am plâns la umbra crucii Lui; / am plâns mereu pierdut şi dus / la umbra crucii lui Iisus”. Domnul Iisus stă şi spânzură între cer şi pământ. Şi ne spune Sfântul Pavel, în Tesaloniceni, cum auzirăţi; „…şi spre răbdarea lui Hristos”. Ce a făcut Domnul Iisus pe cruce? A răbdat. A [strigat] Domnul pe cruce? O singură dată, înainte de a-Şi da Duhul. Şi atunci, nu de durere… căci sângele I se scursese, trupul Îi amorţise… poate nu mai avea nici o durere… Atunci, în ultimele clipe, Domnul Şi-a adus aminte că Iuda, care şi-a dat seama că a vândut Sânge nevinovat, s-a dus cu arginţii în poală să-i dea arhiereilor; şi ei n-au vrut să-i primească: „Treaba ta! Tu vei vedea…”. Ca şi cu spălatul pe mâini. „El L-a vândut… îl priveşte!”. Deznădăjduit, el să nu fi mers la ei, ci să fi mers la Domnul Iisus, Care încă era viu pe cruce, nu era târziu. El, Care l-a primit pe tâlhar, l-ar fi primit şi pe el, pe ucenicul despre care spune: „Nu Eu v‑am ales pe voi, cei doisprezece? Totuşi unul dintre voi are drac”. Nu l-ar fi primit şi pe acesta? Căci demonizaţi erau [atâţia…]. Oare cei ce făceau crime, cum erau tâlharii, nu erau demonizaţi? Nu aveau ei legiuni de demoni în ei când făceau astfel de lucruri… şi când prădau şi spărgeau case şi aşa mai departe? Domnul, cu siguranţă, l-ar fi primit şi pe el. Şi Domnul l-a tot aşteptat… l-a tot aşteptat. Căci Domnul îl vedea cum se duce… cum s-a dus şi cum şi-a pus funia de gât. Domnul a văzut şi a crezut că poate… poate el tot se va desface şi se va întoarce la El. Şi când s-a agăţat de craca unui pom, s-a îndoit craca cu el până la pământ. Se spune într-o carte că s-a desfăcut funia şi el s-a agăţat de altă cracă… Totuşi, cu orice preţ, cu orice preţ, Domnul a încovoiat şi craca, pentru ca el să nu moară. Să i se desfacă funia şi să vină la Domnul Iisus. Dar el s-a dus şi s-a legat de alta, mai tare, ca să-l ţină. Şi creanga s-a rupt, şi el a căzut cu capul în jos pe ceva pietre şi acolo a crăpat prin mijloc. Aşa ne spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Deci, dragii mei, în clipele acelea când Domnul Iisus l-a aşteptat aşa cum a aşteptat mulţimea de păcătoşi să se întoarcă la El, l-a aşteptat şi pe Iuda să se întoarcă. Şi, văzând că nu se mai poate… că ultima clipă a nădejdii s-a stins, când el şi-a dat drumul şi s-a prăbuşit, atunci Domnul Iisus a strigat. A zis: „Săvârşitu-s-a”, şi Şi-a dat Duhul.

[Domnul] n-a spus nimănui, niciodată: „De ce dai în Mine?”. Numai lui Malhu, sluga arhiereului, când acesta I-a dat o palmă (aşa de tare, că scrie undeva în tradiţie că a răsunat tot pretoriul, cu atâta sete de fiară a dat), Domnul Iisus a zis: „Dacă am spus rău, spune-Mi ce am spus. Dar dacă nu, pentru ce Mă baţi?”. Lui îi vindecase Domnul Iisus urechea puţin mai înainte, când Petru i-a tăiat-o cu sabia. Şi acum [chiar el] Îl loveşte. (…) Şi El numai atâta i-a zis: „Dacă am zis vreun rău, dacă am rostit ceva rău, spune aceasta! Dar dacă nu, pentru ce Mă baţi?”. Şi aşa toată dezvinovăţirea o spune nu pentru El, care nu voia să Se dezvinovăţească niciodată; ci pentru noi, ca să vedem că suferă fără vină! „Dacă am spus rău, spune-Mi ce am spus! Dar dacă nu, de ce Mă baţi?”.

Domnul Iisus, înainte cu ceva de a-Şi da Duhul, când a privit gloatele, când a privit mulţimea care se strângea rânjind către El şi batjocorindu-L, a spus: „Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac”. Inima Lui plină de milă, inima Lui plină de har, Împăratul păcii nu putea, decât şi în clipele acestea să aibă pace şi să le dăruiască şi lor iertare. „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”.

Iubiţilor, Domnul Iisus S-a rugat şi pentru noi. Prin gloata aceasta te vedea El, cu ochii Lui dumnezeieşti, cum zice proorocul Sirah: „…căci ochii Domnului sunt de zece mii de ori mai luminoşi decât soarele”. Dacă ochii Domnului sunt mai luminoşi decât soarele de zece mii de ori, El a văzut până în zilele noastre (El vede şi adunarea noastră de astăzi; a văzut-o încă de pe cruce). El a văzut totul. El şi pe noi ne-a avut… pe cei ce-am rânjit împotriva Lui, pe cei ce-am minţit împotriva Lui, pe cei ce-am insultat şi am suduit, şi am batjocorit, şi am hulit Numele Său, El şi pe noi ne-a avut atunci în rugăciunea de pe cruce. S-a rugat şi pentru noi. Glasul acela spre cer s-a înălţat şi pentru noi: „Doamne, şi pentru Ion din veacul al XX-lea, şi pentru el Mă rog; şi pentru Gheorghe, şi pentru Vasile, şi pentru Maria. Şi pentru ei, Doamne, Mă rog: iartă-i, că nu ştiu ce fac!”. Şi Părintele ceresc a trebuit să primească aşa… că nu prea ştim noi ce facem. Într-adevăr, nu ştim… Că, după ce ne dăm seama, după ce începem să venim la Domnul Iisus, aşa-i că noi înşine ne dăm seama că n-am ştiut ce-am făcut. Că n-am fi făcut pentru nimic în lume ceea ce am făcut. Fraţii (fratele tânăr şi fratele celălalt) au mărturisit că nu regretă că s-au întors la Domnul, ci regretă că nu L-au cunoscut mai demult pe Domnul.

Odată, într-o adunare, s-a pus întrebarea unor fraţi din părţile noastre: „Fraţilor dragi, sunteţi rugaţi să răspundeţi pe rând” (…). Un frate se îndreaptă către un frate tânăr de vreo 17 ani şi-i zice: „Frate Gligore, spune dacă ţie-ţi pare rău că te-ai întors la Domnul”. Şi el a început să plângă; şi a plâns un timp, apoi a putut vorbi şi a spus: „Dacă am vreun regret în sufletul meu, dacă am vreo părere de rău în conştiinţa mea şi-n viaţa mea, singura părere de rău ce o am e că nu L-am cunoscut pe Domnul Iisus din pântecele mamei mele, până când încă n-am ieşit ca o stârpitură, să văd lumea aceasta. Ca să nu fi [greşit] nici cu văzul meu, nici cu auzul meu, nici cu limba mea, nici cu toate faptele mele.

Aşa, dragilor, voi aţi avut o [mare] binecuvântare astăzi, de a lua parte aci, în mijlocul adunării unde se vesteşte cu atâta dragoste Numele Domnului Iisus şi tot ce a făcut El pentru noi şi Tatăl ceresc, Părintele nostru cel Veşnic.

A Lui să fie slava, pentru toată purtarea Lui de grijă!

Domnul să vă binecuvânteze pe toţi! Să vă duceţi în pace acasă! Să vă duceţi… cum zicea părintele Petru odată, la o adunare la Simeria Veche: „Am venit în această adunare; şi când plecăm acasă, fiecare să ducă cu el o bisericuţă, o adunare, să facă şi din casa lui o adunare. Venind la adunarea aceasta, [suntem] un trup din trupul acesta. Dar să ducem ceva din el şi acasă. Altfel, nu prea avem mult folos că am fost la adunare…”.

Aşa şi noi. Domnul să ne ajute să putem duce, cum zice cântarea: „Să ducem tuturora / mărturisirea Ta”. Să spunem şi altora ce a făcut Domnul Iisus pentru noi. Că aceasta e cea mai puternică mărturisire: de a spune ce a făcut Domnul Iisus în viaţa ta. Poţi să spui mii de istorioare în adunare şi mii de Evanghelii, şi mii de pilde; dacă din viaţa ta nu poţi să spui nimic, dacă ar trebui să faci o mărturisire despre tine, iar despre tine tu nu poţi să spui nimic, atunci înseamnă că tu însuţi eşti o nimica… Dar Dumnezeu a făcut minuni cu noi! Că ne-a întors de la întuneric la lumină şi ne-a făcut, prin Domnul nostru Iisus Hristos, să-L cunoaştem pe Dumnezeu, al Cărui Nume să fie în veci slăvit: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

O vorbire a fratelui Ioan Opriş de la o adunare – înainte de 1983

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, vol. 5

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *