„Dreptul piere şi nimeni nu ia aminte, se duc oamenii cinstiţi şi nimănui nu-i pasă, că din pricina răutăţii a pierit cel drept” (Isaia 57, 1)
Aş dori să leg acest verset de durerea cea mai mare a veacului, a lumii de astăzi, care este avortul.
Secolul vitezei în care trăim este stăpânitor… Din clipa când păşim prima dată pe pământ, în faţa noastră apare drumul ce are, ca sfârşit, moartea. Adică graniţa ce te separă de ceea ce va urma. Cum lucrezi ogorul vieţii, aşa vei secera; şi cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi.
Iluzia de protecţie persistă, dar bolile nu contenesc să apară. Cinstea fecioriei este astupată de cenuşa poftelor păcătoase. Trupul, templul Duhului Sfânt, se face templu al desfrânării şi al morţii. Avortul face, din unii tineri de azi, criminali şi părtaşi ai celui mai greu păcat, un păcat încurajat şi un păcat care promite făptuitorilor libertatea. Ce fel de libertate? O libertate dureroasă, înşelătoare, la început fiind dulce, dar, la urmă, gustul ei amar schimbă radical situaţia.
Plăcerea e acum plângere, uşurarea e acum cea mai mare apăsare. „Neam de stricaţi şi desfrânaţi” (Is 57, 3b). „Cei fără de lege nu au pace, zice Domnul” (Is 54, 21). Drama uciderii de prunci nu dă pace sufletelor care au făcut-o. Şi, oprindu-mă asupra tinerilor care trec prin cuptorul păcatului acestuia, descopăr parte a lumii în care profunzimea durerii aduce scrâşnirea dinţilor.
M-a şocat mărturisirea unei femei care, după douăzeci de ani, a mărturisit drama prin care a trecut. Plângea amarnic, voia să-şi scoată inima din piept, dar nu mai putea face nimic. Nimeni nu spune tinerilor ce e de fapt întreruperea de sarcină. Nu e o operaţie de apendicită, când dai afară din tine ce e rău, ci este crimă. Un trup zdrobit, cu cea mai mare cruzime, de cel ce se numeşte chirurg. A urmărit-o un vis care a adus-o în pragul disperării. Acea femeie a spus aşa: „Strigătul mut al pruncului meu mă va judeca, el va fi auzit când voi trece graniţa numită, moarte, iar suferinţa lui îmi va fi dată mie, cea care i-am provocat-o”.
Părintele Paisie Aghioritul povesteşte o vedenie: „Într-o noapte, Dumnezeu a îngăduit să văd o înfricoşătoare vedenie, care mi-a arătat care este soarta acelor copii. Era în noaptea spre Marţea Luminată […] La ora douăsprezece, în miezul nopţii, în timp ce rosteam rugăciunea lui Iisus, văd un ogor mare, înconjurat cu un gard de zid, semănat cu grâu care abia începuse să crească. Eu stăteam în afara ogorului şi aprindeam lumânări pentru cei morţi, pe care le lipeam de zidul împrejmuitor. În partea stângă era un teren viran, plin de stânci şi văgăuni, care se mişcau mereu din pricina unui vuiet puternic alcătuit din mii de ţipete sfâşietoare, care-ţi rupeau inima. Chiar şi cel mai împietrit om s-ar fi umilit, dacă le-ar fi auzit. În timp ce sufeream din pricina acelor ţipete sfâşietoare şi mă întrebam de unde provin şi ce înseamnă toate acestea pe care le vedeam, am auzit o voce spunându-mi: «Ogorul cu grâu, care încă nu a dat în spic, este cimitirul cu sufletele morţilor care vor învia. Iar în locul care se cutremură de ţipetele sfâşietoare, se află sufletele copiilor care au fost omorâţi prin avorturi». După această vedenie, mi-a fost cu neputinţă să-mi revin multă vreme, din pricina marii dureri ce am simţit-o pentru sufletele acelor copii. Nu am putut nici măcar să mă odihnesc după aceea, cu toate că eram istovit de oboseală.”
Avortul este un păcat înfricoşător. Este o ucidere, şi încă una mare, căci copiii mor nebotezaţi. Părinţii trebuie să înţeleagă că viaţa începe în clipa zămislirii.
Dragul meu suflet şi dragul meu tânăr şi tânără, iată partea nevăzută a lumii în care trăim, a păcatului ce-l săvârşim!… Iată durerea din zâmbetul forţat, din spatele vârstei care ar trebui să fie inocenţă. Prietenia este locul în care noi Îl dăruim pe Hristosul din noi.
„Dacă aceste două suflete se păstrează amândouă curate din copilărie, prin tinereţea lor şi până la vremea însoţirii lor, toate binecuvântările care au fost rostite pentru ei din gura Domnului se vor împlini negreşit, la timpul şi în felul rânduit de Dumnezeu. Dacă ei, din tinereţea lor, prin felul rău de viaţă pe care o duc, se îndepărtează de voia lui Dumnezeu întinându-se cu păcatul, păcatul face întotdeauna dezordine şi nefericire înlăuntrul omului şi în afară. Vor fi nefericite nu numai căsniciile acestea, ci şi urmaşii lor până cine ştie când” (Traian Dorz).
Ancuţa PAVEL (TUDOSANU)
