Sub apăsarea Mâinii Tale,
de gheaţa suferinţei strâns,
îmi plânge sufletul, Părinte,
cum nu mai ştiu să mai fi plâns.
Gem ca izvorul care plânge
în murmur chinuit de stânci,
ca picurii amari de sânge
din fundul unei răni adânci.
Ca lupta crâncenă-a seminţei
sub ura bulgărilor grei,
ca strigătul descătuşării
din temniţa robiei ei…
Dar lumea n-a-nţeles adânca
durere-ascunsă sub cuvânt,
au ascultat cum plâng, Părinte,
şi-apoi m-au lăudat… cum cânt.
Cu cât mi-a fost mai crâncen chinul
şi mai adânc suspin mi-a scos,
mi-au spus cu feţe fericite:
Cânţi mai frumos, tot mai frumos!
O Doamne, uită-mi tânguirea
din tot ce-am scris prea-ndurerat,
din toate să-Ţi rămână numai
ce-i cântec cu adevărat!
TRAIAN DORZ din ”Cântarea Cântărilor mele”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
