Despre Părintele Iosif, de când am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere atât de înaltă, încât nu era cu nimic mai prejos decât cea despre un mare apostol şi sfânt al lui Dumnezeu…
Această părere am păstrat-o tot timpul vieţii mele şi ea n-a scăzut întru nimic în anii mei petrecuţi cu omul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, mi s-a statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.
De obicei, despre oameni, înainte de a-i cunoaşte, îţi faci o părere foarte înaltă, iar după ce îi cunoşti, această părere coboară mereu, tot mai jos.
Dar cu Părintele Iosif acest lucru nu s-a petrecut aşa niciodată şi în nimeni. În faţa mea, cel puţin, el n-a coborât în nici o situaţie, ci s-a înălţat mereu…
Am fost martor la multe din cele mai intime şi mai omeneşti momente ale lui – dar nici o clipă nu l-am văzut jos…
O, ce deplin încredinţat sunt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi acest smerit sfânt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfânt!
După ziua hotărârii mele pentru Domnul, am căutat mereu să aflu tot mai multe despre Lucrarea Oastei şi despre omul lui Dumnezeu din fruntea ei. Doream să ştiu, doream să-l cunosc, doream să-l văd măcar de departe. Nu după mult timp i-am scris, cerându-i fotografia.
Am primit, drept răspuns, un număr din revista «Oastea Domnului», din 26 ian. 1930, unde, deschizându-o, am aflat încadrată cu un creion roşu o pagină cu o fotografie la mijloc. Deasupra fotografiei era scris cu litere mari:
„Pentru cei care îmi cer fotografia…”
Cu ochii scăldaţi în lacrimi am citit de zece ori aceste rânduri încadrate în roşu… Şi astăzi ele îmi grăiesc atât de mult, parcă erau scrise în chip deosebit pentru mine.
„…De ani de zile mă îmblătesc unii cu rugarea să le trimit fotografia, iar alţii, cu cererea să o dau la foaie… Să mă ierte că nu le-am răspuns nimic. În lumina Evangheliei, astfel de lucruri nu valorează nimic. În lumina Evangheliei este o singură «fotografie» pe care trebuie să o privim şi să o admirăm mereu: Iisus cel Răstignit pentru noi şi mântuirea noastră. Toţi ceilalţi trebuie să stăm jos, cu feţele aplecate la picioarele Crucii Sale. Prin El suntem ceea ce suntem. Toate «meritele» noastre sunt darurile Lui…
Ce frumos a spus Apostolul Pavel acest lucru: «Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Iisus Hristos (Gal. 6, 14). Nu mă voi lăuda decât întru slăbiciunile mele… căci puterea lui Hristos întru neputinţă se desăvârşeşte» (II Cor. 12, 5-10).
Aceasta-i singura laudă personală pe care o îngăduie Evanghelia; întru aceasta mă voi lăuda şi eu, spunând că sunt un vas mic şi slab pe care Domnul l-a ales spre slujba şi slujirea Lui. Eu – o fiinţă mică şi slabă – nu mă pot lăuda decât «în slăbiciunile mele», iar dacă darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai în aceste slăbiciuni, al Lui este şi Lui Singur se cuvine toată slava şi lauda. Iar cel ce se laudă, întru Domnul să se laude, că nu cel ce se laudă pe sine este ales, ci acela pe care Domnul îl laudă (II Cor. 10, 17-18).
Dând ascultare dorinţei cititorilor, iată, alături, o fotografie a mea. Ţin însă să spun că nu e gata. E încă plină de pete. Nu e gata din vina mea. Ceea ce Pictorul lucrează, eu stric şi murdăresc.
De ani de zile lucrează Scumpul meu Mântuitor – Pictorul cel Ceresc – la chipul meu cel sufletesc, ca să-i dea «chipul Celui ce l-a făcut» (Col. 3, 10). Dar, vai, eu stric mereu – prin păcatele mele – ceea ce lucrează Pictorul cel Ceresc. Portretul meu nu va fi gata până în clipa ce va cădea lutul de pe mine… «Acum purtăm chip de lut, atunci vom purta chip ceresc» (I Cor. 15, 49).
După fotografia de alături am fost de trei ori la fotograf… spunea că nu e gata. Că trebuie să mai stea în «camera cea întunecoasă».
– Cum, am întrebat eu, ce-nseamnă odaia cea întunecoasă?
– Păi, domnule părinte, mi-a răspuns fotograful, fotografiile se lucrează într-o odaie întunecoasă unde trebuie să stea câteva zile; aşa-i legea lor.
Atunci, eu mi-am zis în mine: iată, aşa se lucrează şi chipul nostru cel sufletesc. Pentru lucrarea, curăţirea şi desăvârşirea fotografiei noastre celei sufleteşti, Domnul ne cheamă în noaptea suferinţelor şi încercărilor. Pe mine, de patru ori m-a chemat până acum în noaptea aceasta. Şi, poate că mă va mai chema. Fie! Eu sunt gata, slăvite Doamne! Fă Tu, Doamne Iisuse, tot ce ştii şi tot ce va trebui, până ce Chipul Tău cel Răstignit va lua chip în mine (Gal. 4, 19) şi se va imprima pe veci în sufletul meu.
Tatăl Ceresc ne-a hotărât să fim asemenea Chipului Fiului Său (Rom. 8, 29). Ajută-ne, Scumpul nostru Mântuitor, să putem atinge această desăvârşire…”
…Priveam cu ochii plini de lacrimi la fotografia ce nu putea ascunde cearcănele din jurul ochilor… A ochilor acestora buni care priveau undeva în veşnicie plini de o cerească şi liniştită împăcare şi unire cu Voia lui Dumnezeu.
Din clipa aceea am simţit că acest om sfânt nu va mai sta mult între noi. Cine poate vorbi aşa despre sine şi îşi poate înţelege aşa suferinţa sa, acela s-a apropiat de desăvârşire. Iar cine s-a apropiat de desăvârşire este pregătit să fie luat de pe pământ cât mai curând.
Va trebui să fac totul – mi-am zis eu, în mine, hotărându-mă – să pot ajunge să-l văd cât mai curând, înainte de a pleca…
Am pus revista, împreună cu cartea legământului meu, sub perna aşternutului în care, de seara până dimineaţa, îmi chinuiam gândul cu planurile drumului la Sibiu. Mă pregăteam ca pentru un pelerinaj la locuri sfinte, la un Ierusalim depărtat, unde jertfa nu fusese încă răstignită, dar presimţeam că va fi…
La 1 ian. 1933, când Oastea împlinea 10 ani de viaţă, Părintele Iosif scria:
„Jubileul meu de 30 de ani, de boli şi suferinţă
O dată cu 10 ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimic bun nu este în «carnea mea» (Rom. 7, 18), apoi acela sunt eu.
Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti: O, iubiţii mei fraţi, dacă aţi şti cum trăiesc eu… dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa, printr-o grea operaţie pe care o simt clipă de clipă ca pe un ţepuş, v-aţi întreba miraţi: Oare poate trăi un om în chipul acesta? Şi eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.
…Sunt treizeci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt şase ani de când două boli «ce nu iartă» rod în puţinul lut ce a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac… Şi eu totuşi trăiesc… trăiesc prin dragostea şi iertarea lui Iisus, Cel răstignit pe Crucea Golgotei.
Treizeci de ani de boli şi suferinţe… Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu, frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un «blestem», o «soartă vitregă» de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că «diavolul» cel negru era un înger şi «blestemul» era o binecuvântare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit Cerul cu mine – şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi, acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost «mierea» care a uns cărţile Oastei.
Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe mine, păcătosul, să pot verifica ceea ce spunea apostolul Pavel: «Pentru aceea noi nu slăbim, ci chiar de s-ar strica omul nostru din afară… cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi» (II Cor. 4, 16). Puterea lui Dumnezeu în slăbiciunile mele se adevereşte. Când sunt slab, atunci sunt tare (cf. II Cor. 12, 9-10).
O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea pământului! Ţine-mă neîncetat «mai lângă Domnul meu», până în clipa când mă vei preda cu totul şi pe totdeauna în braţele Lui…”
Aceste lucruri, împreună cu celelalte, citite mai înainte şi după aceea, m-au făcut să iau marea hotărâre şi să mă duc până la Sibiu, să-l văd.
Din satul Bihorului îndepărtat, de unde pornisem, am făcut o călătorie nespus de îndrăzneaţă pentru starea mea, pentru vârsta mea de atunci şi pentru vremea aceea.
Ajuns acolo, cât de mare a fost durerea mea, negăsindu-l…
Am scris despre aceasta altă dată. Dar, în urma acestui drum, am rămas cu o legătură mai puternică acolo. Aceasta m-a pregătit pentru marea mea plecare ce avea să se întâmple în curând.
Am mai povestit şi aceste lucruri. Acum îmi amintesc că atunci când în spitalul de la Oradea am primit vestea chemării la Sibiu, m-am ridicat atât de fericit, ca un înviat din morţi.
Ieşeam şi eu din prima mea „cameră întunecoasă”. Simţeam că îmi trăiesc marea răscruce a vieţii mele. Că adevărata mea viaţă şi soarta mea abia de acum încep.
În clipa aceea, n-am mai avut trecut. M-am născut acum, am înviat acum şi abia acum încep să trăiesc, mergând fericit spre crucea şi cununa mea către care mă chemau cei doi ochi – cu cearcăne de suferinţă, dar plini de o cerească şi împăcată lumină – din fotografia pe care o purtam lângă inima mea.
Ajuns la Sibiu, se vede că eram totuşi destul de greu bolnav, căci îndată ce am ajuns, Viorel şi Tit, îngrijoraţi de temperatura mea, m-au aşezat în pat şi au adus în grabă un medic.
Dar boala nu m-a lăsat de tot. Peste o lună am fost din nou la medic.
Reţeta pe care mi-a scris-o medicul atunci i-a folosit părintelui peste câteva zile ca subiect pentru o istorioară. A fotografiat-o şi a publicat-o în «Isus Biruitorul» nr. 13, din 24 martie 1935, iar mai târziu, în cartea de istorioare, scoţând din ea un fericit înţeles al planului tainic al încercărilor neînţelese de noi (ca scrisul doctorului din reţetă).
Ce minunată era înţelepciunea dată de Dumnezeu acestui om atât de plin de prezenţa lui Hristos, încât, în absolut tot ce întâlnea, vedea puternic şi limpede, dintr-o dată, înţelesul cel Ceresc şi Tainic al Adevărului Mântuitor.
În ziua următoare venirii mele, Dumnezeu îmi împlinea cea mai mare şi mai fierbinte dorinţă a vieţii! Tit, fiul iubit al părintelui, veni la patul meu, spunându-mi: Tăticul doreşte să te vadă. Scoală-te să mergem la el.
În sfârşit!…
Am sărit ca la Învierea din morţi, înfiorat până în străfundul sufletului.
Nu ştiu cum am ajuns acolo.
Când în viaţa mea sunt clipe unice, le trăiesc aşa de puternic încât focul lor îmi arde tiparul minţii în care se toarnă – de nu mai pot strânge pe urmă decât cioburi din amintirile mele de atunci.
Mai văd doar nişte scări pe care am suit cu inima bătându-mi gata să se rupă…
O uşă albă… o soră albă… o pătură albă, de sub care ieşea o mână albă.
O pernă albă pe care zăcea o frunte albă, de sub care, parcă venind din veşnicie, cei doi ochi cu cearcăne vinete mă întâmpinau umezi şi dulci…
Luminile lor mă îmbrăţişară, dintr-o dată, cu o nesfârşită dragoste şi împăcare cerească, învăluindu-mă ca o rugăciune…
Un glas slab şi cald care, dacă ar fi avut şi el o culoare cred că ar fi fost strălucitor de alb, îmi pătrunse în auz şi în suflet ca o şoaptă înfiorată dintr-o dimineaţă de Paşti…
N-am putut răspunde nimic!
M-am prăbuşit în genunchi, plângând de nu mă mai puteam stăpâni, cu fruntea lângă căpătâiul alb…
Am simţit mânuţa albă aşezându-mi-se uşoară şi dulce pe după capul meu aplecat şi glasul cel strălucitor de alb şoptindu-mi aproape: „Nu mai plânge, dragă Dorz… Lasă, de acum vom fi mereu împreună şi vom lucra pentru Domnul…
Şi eu am fost încă mai tânăr decât tine când a trebuit să plec pe urmele Domnului Iisus… să-mi părăsesc tot ce aveam şi să plec în lume. Îmi aduc aminte de primul meu drum la voi, la Beiuş, la şcoală… Am trecut peste Biharia… Erau pe acolo turme de oi multe, albe şi frumoase, pe care le păzeau păstori tineri… Şi munţii erau tare frumoşi… Şi izvoarele erau tare puternice… Şi soarele era tare mult, mult… Aşa cum va fi pe unde vom umbla noi, cu oiţele Domnului… Ştii cum scrie în Psalmul 23!”
Vorbea încet, oprindu-se pentru a-şi aduna putere. Dar eu nu încetam să plâng. Nu-mi puteam opri lacrimile…
Trăgându-mi fruntea spre buzele sale, am simţit apoi lumina puternică şi dulce a sărutului său. Acest sfânt şi părintesc sărut nu s-a mai şters apoi de pe fruntea mea niciodată. În toată inima mea a rămas din clipa aceea o putere care m-a legat de inima lui pe totdeauna.
O, ce sfânt şi uriaş suflet era în acest trupşor puţintel!
Sub mâna lui, ca sub un patrafir ceresc, am pus un legământ veşnic: Doamne, din clipa aceasta, drumurile vieţii mele nu se vor mai despărţi niciodată de ale slujitorului Tău…
Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2016, vol. 1
