Suferinţa verifică calitatea credinţei şi statornicia ei în naşterea din nou.
Pe drept cuvânt, spunem că, suferinţa în concepţia creştină este taină. În ochii necredincioşilor existenţa răului şi a suferinţelor în lume serveşte ca cel mai puternic argu-ment, ca armă solidă contra credinţei, a proniei dumnezeieşti, a existenţei lui Dumnezeu. Plinătatea răului în lume nu poate fi şi nu este creaţia lui Dumnezeu, Care e Înţelept şi-i Preabun.
Suferinţa pe pământ – ne spune un mare gânditor creştin – este calea spre curăţire de păcat, sau răscumpărare de rău, calea spre bine, calea spre Împărăţia lui Dumnezeu. În Împărăţia lui Dumnezeu se intră prin multe scârbe, și nu se dobândeşte fără lupta cu răul. Răul duce lupta cu binele pretutindeni: în noi înşine, în societate și în natură. Astfel că suferinţa, în condiţiile vieţii pământeşti este legată neîntrerupt cu însuşi binele pe pământ. Binele este cruce. Tot ce tinde spre bine este umilit, supus suferinţei. În creştinism suferinţa nu-i nenorocire, ci-i o cruce care se transformă în eroism, când te supui benevol voinţei celei nepătrunse a lui Dumnezeu spre a te curăţi prin suferinţă.
Crucea este binele, suferinţa pentru triumful binelui în lume. Prin cruce, Dumnezeu ni se descoperă ca dragoste nesfârşită, ca dragoste sfântă pentru fericirea omului. Nu există altă cale spre fericire afară de dragostea către Dumnezeu, înlăturarea răului, abaterea de la rău, şi nici alt mijloc mai bun pentru curăţirea de păcate şi întărirea în bine ca suferinţa. După Sf. Ap. Pavel, suferinţele îndreaptă gândul spre Dumnezeu, produce în om „întristare după Dumnezeu” (II Cor 7, 10), după voia Lui. Şi întristarea după voia Lui aduce pocăinţă care duce la mântuire şi de care nimeni nu se căieşte, nimănui nu-i pare rău niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.
Suferinţa pentru sufletul păcătos este la fel cu focul pentru argint sau aur, un foc în care sufletul se curăţeşte de tot răul şi se oţeleşte în lupta sa cu răul şi ispitele. Cu alte cuvinte, suferinţa este mijloc pentru curăţirea păcătoşilor şi pentru strălucirea drepţilor. Cei răi, prin suferinţă, aşează cu mâna lor diamantele strălucitoare pe cununa de slavă a drepţilor (cf. Evr 12, 5-11; Iac 1, 2-4; 5-10; II Pt 1, 6-7; Rom 5). Aici, pe pământ, noi şi Harul pregătim clădirea minunată pe care Dumnezeu o va înălţa în ceruri, cum este scris în Sfântul Cuvânt, iar noi, ca „pietre vii” să intrăm în ea. Potrivit cu planul Marelui Arhitect, piatra trebuie cioplită, ca să-şi ocupe locul cuvenit ei. Încercarea este unealta de prelucrare, precum sculptorul ciopleşte piatra, scobind tot mai adânc cu dalta. Aşa şi Dumnezeu, bate cu nuiaua Sa pe acei ce vor străluci mai mult în Biserica Sa cea sfântă, înduhovnicită.
Suferinţa este soarta tuturor oamenilor de pe pământ. Pentru cei drepţi, suferinţa apare ca dalta în mâna sculptorului care prelucrează stânca de piatră în statui. Suferinţa prelucrează şi statorniceşte chipul lui Hristos în om. Singură, suferinţa voită de Dumnezeu este capabilă să curăţească răul (cf. In 15, 2), şi mai mare dragoste ca aceasta nu este ca Dumnezeu, pe cine iubeşte să-l mustre, sau să-l pedepsească pentru a-l desăvârşi (cf. Pilde 3, 11-12; Iudita 8, 27).
Conştiinţa este rezultat al suferinţelor îndurate cu răbdare. Ea ne face conștienți de faptul că suferinţa este pedeapsa dreaptă pentru păcat şi atrage după sine hotărârea de a îndura cu tărie şi a te supune voinţei drepte a lui Dumnezeu; şi va deveni cea mai bună satisfacţie a dreptăţii Lui, când omul de bunăvoie primeşte suferinţa pentru dreptate, prefăcându-se în suferinţe de bunăvoie, pentru care motiv ele capătă însemnătate răscumpărătoare.
Va urma
Biserica din casa ta / Cornel Rusu – Sibiu: Oastea Domnului, 2011
