– Pentru a vorbi de boala sufletului, trebuie întâi să vedem ce anume este sufletul, acesta fiind unul din punctele slabe ale multor şcoli psihologice atunci când vorbesc despre psihoterapie; ele şiau dat seama că nu putem vorbi despre boala şi terapia sufletului dacă nu-i dăm acestuia conţinut ontologic. De aceea cred că Ortodoxia, cu predania sa trezvitoare, are de jucat un rol însemnat în ziua de azi chiar şi în acest caz. Voi încerca să analizez subiectul cât mai simplu.
După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Hristos este chipul lui Dumnezeu, cum spune Apostolul Pavel: „Carele este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Colos. 1, 15), iar omul este după chipul lui Hristos. Deci omul este chip al chipului. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la asemănarea cu El. După învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, chipul lui Dumnezeu înseamnă „să fie şi în veci să fie”; iar asemănarea lui Dumnezeu înseamnă „înţelepciune” şi „bunătate”. Putem spune că să fie şi în veci să fie este chiar firea omului, iar „înţelepciunea” şi „bunătatea” ţin de „persoana sa”.
Deci când sufletul omului nu se mişcă înspre asemănarea lui Dumnezeu – care este îndum-nezeire – când nu trăieşte în chip dumnezeiesc, când nu are înlăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt, atunci este mort. Nu numai că este cuprins de boală, ci este mort. Trebuie să lămuresc faptul că sufletul este zidirea lui Dumnezeu. Toate cele zidite de Dumnezeu au un început şi un sfârşit. Totuşi Dumnezeu a dorit să zidească şi să facă sufletul nemuritor. Astfel că sufletul, muritor din fire, este nemuritor prin har. Este nemuritor pentru că aşa doreşte Dumnezeu. Prin urmare, nu putem privi sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, însă şi faţă de poziţiile psihologice moderne.
– Cred, spuse Athanasie, că vechea părere filozofică despre acest subiect, înfăţişată de filozofia greacă – dar şi de anumiţi eretici creştini, mai ales gnostici -era că lumea, şi deci omul, este roadă şi urmarea căderii lumii celei reale. Aceasta, fireşte, lămureşte ce aţi spus mai devreme despre suflet.
– Da, cred că aşa este. Mulţi eretici au văzut lucrurile asemănător. Însă noi credem că lumea şi omul, deci şi sufletul omului, sunt lucrarea pozitivă a Dumnezeului creator. Nu este roadă căderii lumii reale; căci, în acest caz, răul ar fi imanent în creaţia lumii existente. Dumnezeu a creat sufletul.
Sufletul nu este o părticică de dumnezeire, nici suflarea lui Dumnezeu, cum spun unii. Dar, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că însuflarea lui Dumnezeu este lucrarea Duhului Sfânt, înseamnă că lucrarea Duhului Sfânt a creat sufletul, fără ca ea însăşi să se facă suflet. Este important de spus acest lucru, deoarece astfel ne dăm seama că nu putem cerceta sufletul în chip autonom, ci în legătură cu Dumnezeu.
– Aceste adevăruri sunt cele ortodoxe, spuse Părintele Filip, deşi puţin cam prea înalte. Cred totuşi că ne sunt absolut folositoare spre a înţelege întocmai ce este boala şi tămăduirea sufletului.
Aţi putea, vă rog, să amănunţiţi felul în care sufletul omului este chip al Dumnezeului Treimic ?
Căci, întrucât este după chipul lui Dumnezeu, socotesc că are o fire treimică.
– Într-adevăr, Sfântul Grigorie Palama tratează subiectul în scrierile sale. Sfinţii Părinţi erau în stare să vorbească despre aceste lucruri, nu pentru că studiaseră la vreo şcoală de psihologie, ci fiindcă, purce-zând la tămăduirea patimilor, au ajuns să cunoască lumea lăuntrică prin luminarea harului dumnezeiesc, învăţătura Sfântului Grigorie Palama nu este urmarea speculaţiilor, ci a descoperirii Preasfântului Duh, datorată osârdiei sale de a-şi vindeca sufletul. Lucrul trebuie lămurit, căci şi în Apus se vorbeşte despre o împărţire treimică a sufletului, iar Augustin a folosit o astfel de argumentaţie psihologică pentru existenţa Dumnezeului Treimic. Însă teologia apuseană a sfârşit în Filioque; dimpotrivă, Sfântul Grigorie Palama, experiind unitatea treimică a lui Dumnezeu în sufletul său, a sfârşit prin a respinge pe Filioque. Spre a reveni, Sfântul Grigorie Palama învaţă că, la fel cum Dumnezeu este treimic – Minte, Cuvânt şi Duh – la fel şi sufletul are fire treimică, adică are minte, cuvânt şi duh. Mintea este ceea ce am numi adâncul existenţei sufletului; cuvântul purcede din minte iar duhul este „dragostea mintală a omului”.
– Am citit, întrerupse Constantin, că, după învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, sufletul se împarte între puterea înţelegătoare, puterea poftitoare şi puterea irascibilă. Cred că şi Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre aceasta în alt context. Este cu putinţă să fie vreo contradicţie cu ceea ce ne-aţi spus despre treimicitatea sufletului ?
– Sufletul, după părerea Părinţilor, este şi unic şi multiplu. Împărţirea sufletului în minte, cuvânt şi duh trebuie înţeleasă în chip de pogorământ, nu întocmai cum se înţelege pentru Dumnezeu. Căci, în Dumnezeu, cele trei Persoane sunt deofiinţă, însă au şi ipos-tasuri osebite; pe când în ceea ce priveşte sufletul -mintea, cuvântul şi duhul sunt energii, nu ipostasuri. Însă nu există deosebiri esenţiale în ceea ce priveşte împărţirea sufletului. Depinde de aspectul pe care îl urmăreşte autorul de fiecare dată. Cercetând sufletul din perspectiva patimilor pe care vrem să le vindecăm, îl împărţim între puterea înţelegătoare, puterea poftitoare şi puterea irascibilă. Studiind treimicitatea firii sufletului, vorbim despre putere mintală, putere raţională şi putere simţitoare. Şi privind sufletul din perspectiva întoarcerii către sine şi a înălţării sale către Dumnezeu, vorbim despre minte, cunoaştere şi dragoste. În orice caz, fiecare din treimi arată că sufletul este după chipul Dumnezeului Treimic şi nu poate fi vindecat fără El.
– Aţi vorbit despre împărţirea sufletului în legătură cu patimile şi aţi spus că sufletul se împarte între puterea înţelegătoare, puterea poftitoare şi puterea irascibilă. Ce patimi corespund fiecărei puteri ?
– Sfinţii Părinţi învaţă că patimile necredinţei în Dumnezeu, ereziei, mândriei etc. domnesc asupra puterii înţelegătoare; patimile iubirii de desfătare şi poftei cresc în puterea poftitoare; în sfârşit, patimile iuţimii, mâniei, pizmuirii etc. precumpănesc în puterea irascibilă. În chip deosebit, Sfântul Grigorie Palama învaţă că iubirea de slavă este vlăstarul părţii înţelegătoare a sufletului; iubirea de avuţie şi zgârcenia sunt vlăstarele puterii poftitoare a sufletului, iar lăcomia pântecelui este vlăstarul părţii irascibile a sufletului. Atât puterea poftitoare, cât şi cea irascibilă ţin de ceea ce se cheamă latura pătimaşă a sufletului.
va urma
din: „BOALA ȘI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ”, Autor: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Editura Sophia
