Primul este rugăciunea de a fi feriţi de ea. Să fim îndepărtaţi de ea înainte de a o întâlni. Să nu fim nici duşi în ea… Pentru că, fiind noi nespus de slabi, mai bine-i nici să nu dăm faţă cu vrăjmaşul decât, întâlnindu-l, să fim doborâţi de el. Pentru aceasta ni s-a pus la începutul Evangheliei rugăciunea: „Şi nu ne duce pe noi în ispită” (Matei 6, 13). Dar aceasta este starea dintâi, de la început… Starea de slăbiciune a copiilor în credinţă.
După aceea vine starea a doua. Starea celor care nu mai sunt copii purtaţi încoace şi încolo de orice vânt (Efes. 4, 14). Starea când credincioşii Domnului ajung bine zidiţi pe temelia credinţei, tari în nădejde şi fierbinţi în iubire.
Atunci trebuie să vină încercarea. Dumnezeu o trimite sau o îngăduie, pentru ca ei înşişi, prin puterea Lui, să devină nişte biruitori. În această stare Cuvântul Domnului ne sfătuieşte: „…Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului… împotriva căpeteniilor, domniilor şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii… De aceea luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi birui totul” (Efes. 6, 11-13).
Aici rugăciunea credincioşilor nu mai este: „Şi nu ne duce pe noi în ispită…”, ci este: Fii cu noi şi întăreşte-ne, ca să biruim în ispită.
Ispita trebuie odată şi odată să fie adusă la noi sau noi trebuie să fim duşi la ea.
Ispita este în chip normal întâlnită pe calea credincioşilor, cum sunt anumite locuri lunecoase sau cu prăpăstii pe drumuri. Cât suntem copilaşi, Tatăl ne ia în braţe pe acele locuri, trecându-ne peste ele fără să le nici atingem. Dar când nu mai suntem copii, ne înştiinţează despre apropierea lor, dar ne lasă meritul ca noi să le învingem, trecându-le. Fireşte că Domnul este neîncetat El Însuşi veghetor asupra noastră, spre a nu fi mai mare primejdia decât puterea noastră… Şi este gata în orice moment să ne sprijine sau să ne ridice.
Şi astfel vine o zi când harul lui Dumnezeu a ajuns atât de puternic în unii credincioşi, încât pot să vină asupra lor orice fel de ispite, pe ei nu-i vor mai putea doborî. Luptele îndelungate cu astfel de duşmani i-au făcut pe aceşti ostaşi ai Domnului să-i cunoască bine pe vrăjmaşi. Să simtă din timp primejdia şi puterea lor. Şi să stea gata, tari în orice vreme, având îmbrăcată pe ei toată armătura lui Dumnezeu. Acestora, ispitele nu le mai pot face nici un rău: în Numele Domnului, ei le taie în bucăţi.
Dar, până când unii ajung la această stare, pe mulţi alţii, ispitele şi încercările îi spulberă şi îi nimicesc la diferitele distanţe ale acestui drum strâmt şi greu spre mântuirea sufletului, până la intrarea în împărăţia cerească.
Istoria unei jertfe / Traian Dorz – Sibiu: Oastea Domnului, 2012, vol.II