Meditaţii

Suntem noi pregătiţi pentru cer?

Iubiţii mei, în Numele Domnului Iisus Hristos vă rog: priviţi spre Crucea însângerată a Mântuitorului. Priviţi! Numai singură Crucea Domnului ne poate mântui. Jertfa şi Crucea Domnului ne poate mântui sufletele noastre. Atunci când vom cădea zdrobiţi la picioarele Lui, după ce vom fi ascultat Cuvântul Evangheliei Lui şi după ce, recunoscându-ne [păcatele], vom intra în taina stabilită de veacuri în Biserica noastră, în Taina Pocăinţei, în Taina Mărturisirii, de-abia atunci, căzuţi la picioarele Mântuitorului, strigând din adâncul inimii ca cel mai bolnav om de pe faţa pământului după doctor (aşa să strigăm către Mântuitorul), atunci El va veni şi-ţi va zice: „Iartă-ţi-se păcatele tale”. Să cugetăm fiecare la noi înşine.

Am simţit momentul iertării lui Hristos atunci. Dacă Hristos S-a apropiat de noi cu atâta bunătate, şi noi să-L ascultăm şi să-L urmăm până la sfârşitul pribegiei noastre pe pământul acesta.

Dragii mei, eu n-am cuvinte alese să vă spun. Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care a murit pentru noi, ne poate trezi şi ne poate înviora sufletele noastre; pentru că Împărăţia Lui nu stă în vorbire, ci în putere. Dacă vom lăsa puterea lui Dumnezeu, puterea harului Său să lucreze în inima noastră, făcând un singur lucru: să ne plecăm, să ne smerim aşa cum ne-a învăţat Domnul: „Veniţi la Mine şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”, vom afla har. Dumnezeu celor smeriţi le dă harul Său. Aceasta ne trebuie, socotesc, cel mai mult: să ne smerim, să învăţăm de la Mântuitorul Iisus Hristos să ne smerim şi să nu mai zicem niciodată ca fariseul: „Doamne, eu sunt bun, eu nu sunt ca celălalt”. Ci totdeauna să zicem: „Doamne, fie-Ţi milă de mine păcătosul şi iartă-mă pe mine”. (…) Căci prin mila lui Dumnezeu, prin Harul lui Dumnezeu suntem mântuiţi. Şi mila, şi Harul lui Dumnezeu se dau celor ce sunt smeriţi, ce se pot pleca şi-şi pot mărturisi păcatul lor înaintea lui Dumnezeu.

Spunea regele şi împăratul, şi psalmistul David de demult: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, că mâna Ta apăsa zi şi noapte asupra mea”. Aşa a fost până când şi-a mărturisit păcatul şi n-a ascuns nici una din fărădelegi. Aşa este şi cu noi.

Dragii mei, vom pleca din lume. Iată cum moşii noştri şi strămoşii, şi părinţii odihnesc aici. Mai avem aşa de puţin şi vom pleca şi noi de-aici. Suntem noi pregătiţi pentru cer, pentru Împărăţia lui Dumnezeu cea binecuvântată pe care o cântăm? Dacă nu suntem, să ne pregătim, iubiţii mei. Nimic din ce se vede pe lumea aceasta, ba [chiar] toate lucrurile împreună nu valorează în faţa lui Dumnezeu cât un suflet. Ce i-ar folosi omului să câştige toată lumea, dacă-şi pierde sufletul său? Să nu ne pierdem sufletul nostru, să nu ne pierdem mântuirea. Lui Dumnezeu i-a fost aşa de scumpă mântuirea noastră, că a dat tot ce a avut mai drag, pe Fiul Său, să ne mântuiască.

Să primim mântuirea Lui. Şi, nu ştiu… aş vrea să rămână imprimat pe inima noastră… Mulţi vor zice: „Ce să facem? Doamne, ce să facem?”. Mereu, când s-a auzit Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu a străpuns inimile şi s-au ridicat întrebări: „Doamne, ce să facem?”. Eu aş zice să facem aşa: să păzim cele două porunci: Să iubim pe Dumnezeu cum nu mai este altă iubire şi să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. [Aceasta] e a doua poruncă şi asemenea celei dintâi. Sau, cu alte cuvinte, să facem cum a spus Mântuitorul: „Ceea ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi la fel, căci în aceasta se cuprinde toată legea şi proorocii”.

Bunul Dumnezeu să ne ajute tuturor celor ce stăm sub Faţa şi sub privirea lui Hristos să ne predăm toată viaţa noastră lui Hristos, aşa cum cântăm la biserică. Şi răspunsul nostru la Liturghie când vom zice: „Ţie, Doamne”, să fie aşa, cu toată siguranţa: „Da, Doamne, toată viaţa mea să fie a Ta. Că Tu mi-ai dat toată viaţa Ta. Eu sunt un rod al răscumpărării, al morţii Tale. Ai murit ca să trăiesc eu. Tu, Doamne, ai murit, Tu, Hristoase, ai murit ca eu să trăiesc. Tu mi-ai dat viaţa, eu nu mai sunt al meu. Eu sunt al Tău”. Şi toată viaţa noastră s-o dăm lui Hristos şi dimineaţa, şi după-masa, şi-n miezul nopţii, şi-n mijlocul pădurii, şi oriunde am fi: în oraş sau pe drum, sau în sat. Să dovedim că Hristos e cu noi, că ne-am dat toată viaţa noastră lui Hristos, prin pilda vieţii noastre arătată prin dragoste de aproapele. Că aşa a spus Mântuitorul: „Când vă veţi iubi unii pe alţii, atunci, prin aceasta, vor cunoaşte oamenii că sunteţi ai Mei”. Dragostea lui Hristos să rămână în inimile noastre. Căci, văzându-se în noi dragostea lui Hristos împlinită, atunci şi Hristos este în noi. (…) Dacă nu iubim pe om, dacă nu-i iubire pe pământ, cum putem să-L iubim pe Dumnezeu? Dacă nu facem binele pe pământ, aici, şi dacă nu ne silim aici să trăim în dragoste, cum vom putea intra în Împărăţia dragostei lui Dumnezeu, unde vor fi toţi sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu?

Dumnezeu să ne ajute, să ne curăţească prin harul Său şi să ne ajute să intrăm în această mare Taină a Pocăinţei, ca să avem [nădejdea] mântuirii noastre şi să ne putem întâlni în Împărăţia cea binecuvântată a lui Dumnezeu. Amin.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

din vorbirea părintelui Teodor Heredea (Gavriş)
de la biserica din Poienile Izei,
cu ocazia nunţii din 28 septembrie 1980

preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4

Lasă un răspuns