Mărturii Traian Dorz

Surori de cruce şi răsplată…

Nenumărate erau surorile colportoare de cărţi şi foi şi chiar misionare cu cuvântul scris şi vorbit, dar mai ales cu fapta. Prin adunări, pe trenuri, prin sate, pe la munca lor, ele erau nişte harnice semănătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu…

Peste serile din săptămână coseau şi împleteau haine pentru orfani şi săraci.

În serile zilelor de post şi rugăciune erau totdeauna în cel mai mare număr la ceasul rugăciunii şi citirii din Cuvântul Sfânt.

În lucrările trebuitoare prin biserici, ele erau totdeauna gata să ajute cu mâinile şi cu braţul lor.

Coseau steaguri pentru adunările frăţeşti, cercetau bolnavii şi spitalele,  pregăteau daruri pentru cei închişi – şi mai câte altele – pentru a împlini cu scumpătate Cuvântul Mântuitorului şi îndemnurile sufletului lor ales şi evlavios. Aşa cum le îndrumau frumoasele învăţături din cărţile şi foile Oastei.

Statornicia în credinţă şi în ascultare de Domnul a fost una dintre frumoasele comori ale sufletului surorilor noastre. De multe ori ne-am gândit la această mare virtute pe care puţini credincioşi o au.

La început, când vremile erau liniştite şi libere, când pe calea Domnului erau doar petreceri duhovniceşti şi bucurii sfinte, multe mii de suflete de bărbaţi şi de femei au început să umble după Domnul şi să vină ca să ospăteze la mesele dragostei frăţeşti.

Însă ceva mai târziu – când a început să se apropie de Domnul Iisus şi de Lucrarea Sa calea Crucii, Ghetsimanii, aprozii, iudele, caiafele, spinii şi cuiele Golgotei – în cea mai mare parte, doar surorile s-au dovedit mai curajoase şi mai statornice.

Dintre ucenici, cei mai mulţi s-au risipit; dar dintre ucenice, cele mai multe au rămas. Întocmai ca pe timpul Patimilor Mântuitorului.

Noi nu vom uita niciodată acest adevăr pe care l-am trăit zguduitor – am mai spus cândva acest lucru:

Surori de cruce şi răsplată…

Surori de cruce şi răsplată, însoţitoare-n plâns şi har,
părtaşe-aceleiaşi credinţe, jertfind aceluiaşi altar –
cinstire-n veci îndreptăţită şi semn al sfintei preţuiri,
recunoştinţa noastră, vouă, v-aduce-adâncile-i simţiri.

Voi aţi purtat cu noi alături povara luptei lui Hristos,
dar voi aţi dus, deşi mai slabe ca mulţi, solia mai frumos.
Voi n-aţi trădat rupând Lucrarea cu duh potrivnic şi-ngâmfat,
nici n-aţi vândut pe fraţi, ca Iuda, pe ban străin şi vinovat,
nici n-aţi adus prilej de certuri, de dezbinări şi poticniri –
ci-aţi plâns cu suflet plin de jale în ceasul grelelor loviri!
Voi n-aţi schimbat învăţătura smintind credinţa nimănui,
ci L-aţi urmat mereu pe Domnul, statornice-ascultării Lui.
Voi n-aţi luat o altă cale călcând întâiul legământ,
decât puţine, când ori râvna, ori vina altora v-a-nfrânt!
Aţi stat în rugăciuni şi-n jertfă cu duhul strâns şi-ndurerat,
răbdând, statornice-n credinţă, când mulţi „viteji“ s-au lepădat.
Iar pentru toată jertfa voastră şi pentru tot ce-aţi pătimit
voi nu v-aţi lăudat la nimeni – nici vreo răsplată n-aţi voit.

O, scumpe suflete chemate de-Acelaşi Duh, spre-Acelaşi Ţel,
Hristos să binecuvânteze iubirea ce-o suiţi spre El!
El, Care v-a chemat, alături de noi, pe calea sfintei vieţi,
să crească şi-n noi o credinţă, cu-a voastră de acelaşi preţ,
cu-acelaşi rod şi duh statornic, cu-acelaşi mers şi chip frumos –
să ne-ncunune-odată crucea cu-aceleaşi răsplătiri, Hristos.

Ce minunat a scris despre aceste lucruri şi Părintele Iosif, ca o profeţie şi ca o mărturisire de recunoştinţă pentru toate sufletele acestea de aur ceresc – surorile noastre – cărora le suntem şi noi atât de îndatoraţi. Şi pentru care, am mai spus, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu că le-a lăsat pe pământ.

Iată ce scrie Părintele Iosif despre statornicia sfintelor surori din zilele Patimilor Domnului şi din veacurile patimilor Bisericii Sale, ca un îndemn pentru cele din zilele Patimilor Oastei!

Nu ne putem reţine să nu dăm mai jos câteva din aceste adevăruri care sunt atât de potrivite şi acum, după atâtea zeci de ani de când s-au scris. Şi care vor fi potrivite, de asemenea, şi în viitor:

„…De mare dar s-au învrednicit femeile! Lor li S-a arătat mai întâi Hristos cel Înviat din morţi. Această cinste le-a venit, de altcum, ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce le-au arătat ele în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat pe timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul. Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor fugiseră şi se ascunseseră până şi apostolii (afară de Ioan). Petru, cel care se lăuda că va rămâne credincios chiar dacă s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de El, de frica unei slujnici.

Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului, cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi al bătăilor… Le vedem plângând, la picioarele crucii, suferinţele Domnului… Le vedem coborând de pe cruce Preacurat Trupul Domnului şi aşezându-L în mormânt… Le vedem aşteptând Învierea Lui. Trebuie să ne dăm seama că n-a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să înspăimânte inima şi sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldaţii romani vor fi căutat să depărteze pe aceste femei din preajma Celui „Osândit“. Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beţie de ură, iar această ură nu putea suferi plânsul şi lacrimile femeilor…

Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de crucea răstignirii. Îmbrăţişând crucea Domnului, braţele lor se prefăcuseră în braţe de fier. Nici o putere din lume nu era în stare să le smulgă de lângă crucea lui Iisus. Numai o sabie ce le-ar fi tăiat mâinile ar mai fi putut să le smulgă de lângă crucea pe care suferea şi murea Scumpul nostru Mântuitor…

O, voi, binecuvântate Marii, credincioşii din toate timpurile vă vor păstra o veşnică amintire şi recunoştinţă pentru credinţa şi statornicia voastră, că n-aţi părăsit pe Scumpul nostru Mântuitor în clipele cele mai grele. Dar credinţa voastră trebuie să ne fie nouă şi o predică mişcătoare despre cum trebuie să ne alipim de Domnul. Eu, de câte ori simt ispitele apropiindu-se de mine, mă gândesc la voi şi strâng din toată puterea braţelor mele sufleteşti Crucea răstignirii… De câte ori simt că diavolul umblă să mă smulgă de lângă Crucea mântuirii, mă gândesc la voi şi la cuvântul Sf. Ap. Pavel: „Cine mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos?…“

…De aici pleacă apostolia femeilor. De aici trebuie să plece şi numai de aici poate pleca. Apostolie adevărată nu pot face decât Mariile statornice care plâng la picioarele Crucii. Numai Mariile care au gustat din darurile Crucii. Astfel de Marii, vestitoare statornice ale Domnului Hristos, se sileşte să facă şi Oastea Domnului… O, ce mare slujbă pot face femeile pentru mântuirea oamenilor!…

…Dar, vedeţi, tocmai pentru asta diavolul a alergat şi aici tot în galop. Tocmai pentru marile daruri sufleteşti pe care le au femeile, diavolul se sileşte să le atragă în slujba lui şi în «apostolia» lui. Şi, vai, ce de femei fac astăzi slujba şi «apostolia» asta a diavolului. «Iară unele femei s-au abătut după Satana» – zice Sf. Ap. Pavel (I Tim. 5, 15). Astăzi se poate spune că cele mai multe femei s-au abătut după Satana. Acestea sunt femeile care aţâţă vrajba printre oameni prin clevetiri şi minciuni.

Acestea sunt femeile care umblă pe aici, pe la oraşe (ca şi pe la sate), cu picioarele goale, ascultând de „moda“ diavolului.

Acestea sunt femeile care îşi pun în slujba diavolului darurile ce le au de la Domnul: inima, ochii, frumuseţea… Casa acestor femei este un iad şi un mormânt, spune Scriptura (Pilde 7, 26). Vai, ce seceriş bogat are diavolul de pe urma unor astfel de femei!…“

«Lumina Satelor» nr. 16, din 14 aprilie 1929

Despre lucrarea dumnezeiască a Duhului Sfânt în sufletele multor surori ale noastre s-ar putea da multe pilde minunate.

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. I

Lasă un răspuns