Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home TAINA CRÃCIUNULUI

TAINA CRÃCIUNULUI

TAINA CRÃCIUNULUI

„Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tălmăceşte: Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7,14; Mt 1,23).

L a împlinirea vremii, acum peste 2000 de ani, s-a împlint această profeţie. Naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos este cea mai grăitoare expresie a dragostei lui Dumnezeu pentru oameni şi pentru lumea pe care a creat-o. Această creaţie nici n-ar fi existat dacă ar fi lipsit iubirea lui Dumnezeu, fiind hărăzită ca loc de întâlnire a omului cu El.

Departe de faţa Creatorului, în întunericul necunoştinţei şi sub robia păcatului, omenirea era incapabilă de a deosebi binele de rău, firescul de nefiresc şi păcatul de virtute, nefiind în stare a se mai putea salva prin sine însăşi, prin puterile sale. Scrierile prorocilor şi ale unor gânditori păgâni ne arată că setea pentru venirea unui Mântuitor Care să izbăvească lumea era foarte vie. Despre aceasta mărturiseşte o rugăciune a profetului Isaia, un adevărat suspin îndreptat spre Dumnezeu: „Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Mântuitorul nostru… O, dacă ai rupe cerurile şi Te-ai coborî…” (Isaia 63,6-19). Este exprimată în această rugă arzătoare setea după dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, fără de care omul nu poate să depăşească izolarea şi întristarea cauzate de păcat. Foarte limpede exprimă acest adevăr Sf. Simeon Noul Teolog, care scrie: „Niciodată, Tu, Doamne, n-ai dispreţuit pe nimeni; noi suntem cei ce ne osândim nevrând să mergem spre Tine”. Şi tot atât de frumos tâlcuieşte Sf. Maxim Mărturisitorul iubirea lui Dumnezeu faţă de cea mai aleasă dintre făpturile Sale, omul: „Dumnezeu a sădit în inima omului dorul de El”. Această întâlnire dintre iubirea divină şi setea omului de lumina cea neînserată a fost înfăptuită prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Şi astfel, „poporul, care stătea în întuneric, a văzut lumină mare; şi celor care şedeau în umbra morţii, lumină le-a răsărit” (Mt 4,16).

Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu, născut din veşnicie fără maică, S-a născut în timp din Maică şi fără tată pământesc. Naşterea Lui cea dumnezeiască este taină nepătrunsă a Sfintei Treimi în veşnicie, iar naşterea cea de pe pământ este taină nepătrunsă a puterii lui Dumnezeu şi a dragostei Lui faţă de omenire. Astfel, cea mai mare taină de pe pământ corespunde celei mai mari taine din veşnicie. Mântuirea noastră îşi are originea nu în vreun om sau fenomen de pe pământ, ci în cele mai înalte şi nepătrunse culmi ale lumii dumnezeieşti, nevăzute. Atât de mare a fost milostivirea lui Dumnezeu şi atât de înaltă este demnitatea fiinţei umane, încât Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât din a Lui dumnezeiască veşnicie în timp, S-a pogorât de pe tronul slavei în peştera păstorilor, numai pentru a salva omenirea, numai pentru a-i curăţi pe oameni de păcat şi a-i readuce în Rai.

Această Sărbătoare descoperă vocaţia, menirea, nădejdea mântuitoare a omului, aceasta este taina Crăciunului, a coborârii Fiului lui Dumnezeu la noi: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, pentru ca, la rândul său, omul să se facă fiu al lui Dumnezeu” (Sf. Irineu).

Iar faptul că noi, românii, am numit „Crăciun” acest praznic unic, care desparte istoria între Vechiul Testament şi Noul Testament, dar o şi unifică, dând sens viitorului ei, ne dezvăluie o luminată înţelegere. Cuvântul „Crăciun”, potrivit cercetătorilor, provine din latinescul „creation” – creaţie, zidire. Astfel au cugetat şi au mărturisit străbunii. Ei au văzut în Crăciun, în Naşterea Domnului, o nouă creaţie a lumii, înnoirea ei prin trimiterea Fiului Ziditorului. Acela „prin Care toate s-au făcut” (In 1,3), El Însuşi S-a întrupat pentru a ridica făptura Sa din căderea ei, din patimi, păcat, stricăciune şi moarte. El, „rămânând ce era, S-a făcut ce nu era”: om. Şi numai aşa, ca Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, ne poate ridica şi ne poate împărtăşi înfierea sau îndumnezeirea. De aceea numai prin El, prin Hristos, este cu putinţă salvarea umanităţii.

Înălţarea omului se face prin smerenia lui Dumnezeu, Care coboară la noi, Care Se face Om pentru noi, pentru ca noi, oamenii, din orice stare ne-am afla, să putem deveni fii ai lui Dumnezeu, ai luminii şi ai iubirii. Fiul Cel din veci, despre Care Părintele ceresc spune: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Ps 2,7), Se face şi Fiu al Fecioarei. „Astăzi” al Naşterii în veşnicie se face „astăzi” al istoriei la Betleem: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci” (Condacul Naşterii); şi împreună poporul dreptcredincios colindă: „Astăzi S-a născut Hristos, Mesia chip luminos…” De aceea Sărbătoarea Naşterii Domnului nu se învecheşte, rămâne un etern astăzi şi se înnoieşte mereu. Acest fapt dumnezeiesc săvârşit „odată” pentru totdeauna, acest „astăzi” al coborârii lui Dumnezeu în istorie este un eveniment unic şi este, în acelaşi timp, eterna sursă a naşterii omului pentru veşnicie.

Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului S-a născut în peşteră ca să arate că lumea toată nu este decât o peşteră întunecată pe care numai El o poate lumina. S-a născut în Betleem, care înseamnă „casă a pâinii”, pentru a arăta că El este singura şi adevărata Pâine a vieţii (Sf. Împărtăşanie). Descoperirea lui Hristos ca „Soare al dreptăţii”, de către magii cei învăţaţi prin cercetarea universului şi a mersului pe cer al stelelor, ne arată că întreaga lume văzută este o carte deschisă care ne vorbeşte despre Creatorul ei şi ne îndeamnă, totodată, spre căutarea şi cunoaşterea acestui Creator. Întruparea Fiului lui Dumnezeu aduce în lume multă lumină şi este răspunsul dat de Dumnezeu căutării de milenii a omului. Faptul Întrupării ne arată că Dumnezeu este singurul Domn şi Stăpân al universului şi singurul izvor al vieţii şi al luminii.

Aceasta este taina dreptei credinţe: „Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim 3,16). S-a făcut pe Sine „asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale” (Liturghia Sf. Vasile cel Mare). A luat chipul pruncului, al nevinovăţiei, a luat chipul robului purtând păcatele, neputinţele şi bolile noastre.

Biserica noastră preamăreşte de veacuri pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, numindu-L „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul cel de Sus”, Care a adus în lume „lumina cunoştinţei”. „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie…, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie” (Troparul Naşterii).

Crăciunul nostru sfânt şi drag revarsă în fiecare an lumina Betleemului cu o strălucire şi putere aparte peste plaiurile noastre străbune. Fiecare sfânt lăcaş, fiecare familie, fiecare sat sau localitate, dar mai cu seamă fiecare inimă credincioasă dobândeşte în aceste zile valoarea de scară către cer şi loc al descoperirilor mai presus de fire; loc smerit, dar vrednic, ca aici să coboare Dumnezeu şi de aici omul să se înalţe către El.

„Hristos se naşte, slăvăţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul Şi cu bucurie lăudaţi-L, popoare, Că S-a preaslăvit.” (Catavasiile Naşterii Domnului)

Pr. Vasile POP

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *