Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home „Taină şi Minune“ – istoria unui album închinat Maicii Domnului

„Taină şi Minune“ – istoria unui album închinat Maicii Domnului

„Taină şi Minune“ – istoria unui album închinat Maicii Domnului

La începutul lunii decembrie 1985, „Taină şi Minune“, albumul închinat Maicii Domnului, era încheiat în prima lui formă.
Duhul Domnului mi-a inspirat gândul să merg să prezint această lucrare omului ales al lui Dumnezeu, profesorul şi scriitorul cel mai erudit în ce priveşte învăţătura şi doctrina ortodoxă, părintele Dumitru Stăniloae de la Bucureşti. Acestei somităţi în ce priveşte problemele ortodoxiei, voi merge în primul rând să-i prezint această lucrare şi să-i cer prima părere asupra ei. Cu harul pe care ştiu că îl are de la Duhul Sfânt acest om al lui Dumnezeu şi al Bisericii şi cu vastele sale cunoştinţe pe care şi le-a acumulat în îndelunga sa viaţă şi prin uriaşa sa muncă, sunt încredinţat că va aprecia drept valoarea acestei lucrări. Şi îmi va da competente îndrumări pentru îndreptarea eventualelor lipsuri ale ei.
Dacă lucrarea va trece cu bine la examenul său, atunci voi îndrăzni să-i cer câteva cuvinte de apreciere şi recomandare pentru lucrarea aceasta, pentru a ni se înlesni deschiderea unui drum spre inimile mai-marilor Bisericii, în faţa cărora autoritatea acestui nume este de mult şi pe deplin – nu se poate să nu fie – în cea mai mare cinste.
Deschizându-i-se Maicii Domnului acest drum, ea va deschide, cred, şi Oastei Domnului drumul după ea.

Urmând acestui îndemn sfânt, în dimineaţa zilei de 9 decembrie soseam la Bucureşti însoţit de un frate bun, prieten al familiei părintelui Stăniloae căruia i-am făcut vizita de prezentare a volumului închinat Maicii Domnului. Revederea de azi, după cele de mai de mult, a fost mişcătoare şi duioasă din ambele părţi. Atât marele om, cât şi buna şi nobila sa soţie au arătat cea mai mare preţuire pentru tema, conţinutul şi înfăţişarea acestei lucrări pentru care nu mai găseau cuvinte de mulţumire către Dumnezeu Care a inspirat-o. Au fost aproape tot timpul cu lacrimi în ochi la citirea textelor şi la privirea imaginilor… O, ce mult iubesc aceste inimi curate şi nobile pe Sfânta Maică a Domnului nostru Iisus Hristos! Dumnezeu să le răsplătească în vecii vecilor pentru aceasta.
Bineînţeles că amândoi au îmbrăţişat cu toată dragostea ideea tipăririi albumului în¬tr un tiraj cât mai mare şi în nişte condiţii cât mai frumoase. Părintele profesor, care, după Sf. Ioan Gură de Aur, cred că a scris cele mai inspirate cuvinte şi cele mai cutremurătoare pagini de învăţătură şi doctrină bisericească şi creştină, a scris cu ochii înlăcrimaţi şi cu o mână tremurândă acel „Cuvânt de Bucurie“ ca o prefaţă la această lucrare, cuvânt pentru care Maica Domnului îi va da o binecuvântare veşnică… I-am cerut şi o fotografie care să însoţească acest cuvânt, în primele pagini ale cărţii. Şi omul lui Dumnezeu s-a ataşat cu toată inima de această fericită lucrare. Răsplătirea lui Dumnezeu şi recunoştinţa noastră, a tuturor fiilor Bisericii Sale, îi vor fi veşnice.
Înainte de plecare, marele om al lui Dumnezeu şi al Bisericii Sale mi-a întărit gândul de a mă duce cu lucrarea aceasta pentru consultare şi îndrumări la toţi mai-marii Bisericii, îndeosebi la cei din Sibiu, Timişoara, Craiova, Iaşi şi chiar la patriarhul ţării. E o lucrare unică în felul acesta – zicea dânsul – nicăieri n-am cunoştinţă să mai fi apărut o astfel de lucrare pentru cinstirea Maicii Domnului. Nu poate să nu-i fie recunoscută valoarea şi importanţa, mai ales în vremile de acum când credinţa are atâta nevoie de o puternică înviorare peste tot. Când cinstirea Maicii Domnului în faţa multor creştini a scăzut astăzi dureros de mult. Şi când nevoia întregii creştinătăţi de mijlocirea rugăciunilor ei ajutătoare pare să fie mai mare ca oricând.
I-am mulţumit adânc recunoscător şi pentru părinteştile observaţii la îmbunătăţirea conţinutului şi a iconografiei cărţii. Apoi am plecat cu o mare încurajare şi cu o deplină încredere spre Sibiu.

Despre părintele Antonie Plămădeală, înaltul arhiepiscop şi mitropolit de la Sibiu, aveam mai dinainte cea mai întemeiată convingere că este un om excepţional de înzestrat şi competent pentru locul unde a fost aşezat. Tot ce citisem din lucrările sale ori auzisem de la alţii despre dânsul m-a încredinţat pe deplin că este omul potrivit de Dumnezeu la acest loc… Este un om superior – mi-am zis. Un om înţelept şi inteligent. Şi un astfel de om nu poate fi decât bun şi drept. Un astfel de om înţelept va şti să cântărească drept valoarea unui argument, importanţa unui adevăr şi vremea unei acţiuni. Şi va găsi şi curajul unei atitudini corespunzătoare faţa de acestea.
În ziua de joi, 12 decembrie, am aflat de la Secretariatul Mitropoliei că înaltul ierarh era acasă. Am scris pe loc o cerere de audienţă, după care am fost condus de părintele secretar până sus în cancelaria mitropolitană. Prima întâmpinare mi-a făcut-o privirea severă a mitropolitului care mă aştepta singur la o masă uriaşă plină de mape şi cărţi, cu odăjdii împăturite şi aşezate pe colţuri.
După formula consacrată şi ceremonioasă a primirii, i-am prezentat lucrarea cu Maica Domnului, spunându-i că vin de la părintele Stăniloae de la Bucureşti, trimis de către dânsul cu această lucrare pentru consultare şi îndrumări. I am arătat în original scrisul caracteristic al părintelui Stăniloae din „Cuvânt de Bucurie“, pe care l-a citit dintr-o privire.
Apoi i-am amintit şi despre alte evenimente, eventuale probleme asupra cărora am avea nevoie de un cuvânt de îndrumare.
Am fost poftit să iau loc pe unul dintre cele două divanuri mari care stăteau faţă în faţă de o latură şi de alta a mesei.
Am încercat să mişc acest divan, spre a-l aşeza mai direct în faţa mesei, dar mi-a fost cu neputinţă să-l clintesc din loc.
Atunci m-am ridicat şi am trecut pe după masă la dreapta înaltului ierarh, ca să-i ajut la răsfoirea şi cercetarea textelor şi tablourilor din marele album cu Maica Domnului pe care îl adusesem şi i-l aşezasem înainte pe masa sa.
S-a uitat mai atent asupra „Cuvântului“ pe care îl scrisesem ca o prefaţă a cărţii. L-au şocat acele două fraze în care spuneam că această lucrare este adusă ca o ofrandă Maicii Sfinte de către Lucrarea Oastei Domnului care este cea mai însufleţită de trăirea cu fapta a îndemnurilor şi învăţăturii Bisericii şi Evangheliei. Că atât autorul versurilor, cât şi compozitorii melodiilor sau cei care au lucrat frumoasa grafică a acestui volum sunt devotaţi fii ai Bisericii şi membri ai Oastei Domnului. Şi că toţi doresc să aducă din dragostea lor curată acest dar şi această jertfă pentru cinstirea Maicii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
– Nu-i nevoie să scrii acest lucru, îmi zise dânsul. Nu-i nevoie să aminteşti aici despre Oastea Domnului, căci oricine citeşte aici Traian Dorz ştie că este vorba despre Oastea Domnului. Dar spune, dumneata ai venit aici acum pentru Maica Domnului, ori pentru Oastea Domnului?
– Pentru amândouă, Înalt Prea Sfinţite, pentru că amândouă sunt ale Lui.
– Ştii bine ce a păţit aici mitropolitul Bălan cu Oastea Domnului!
– Înalt Prea Sfinţite, poate că Domnul Dumnezeu V-a rânduit aici acum tocmai pentru a repara gafa care s-a făcut atunci la Sibiu. Avem şi noi o lucrare istorică în care sunt scrise acele evenimente în felul cum s-au petrecut în realitate – şi nu după cum se spunea în versiunea unilaterală şi oficială care s-a răspândit atunci şi se menţine până azi. Dacă doriţi, am putea să vă înfăţişăm aici primele două volume din această lucrare, ca să vedeţi totuşi şi să cunoaşteţi şi cuvântul nostru, al celor învinuiţi. Ar fi vremea, după cincizeci de ani de la declanşarea acelor evenimente… Şi oricine judecă şi vrea să judece cu dreptate într-o cauză trebuie odată să asculte şi „partea cealaltă“, cea învinuită. Şi nu numai partea învinuitoare.
– Despre asta vom mai vorbi. Aş vrea să cunosc şi lucrarea despre care spui. Dar despre toate acestea voi vorbi şi cu patriarhul. Şi, dacă vrei, îi voi spune ca să mergi şi la el.
– Dorim foarte mult. Şi Vă mulţumim foarte mult dacă Veţi avea bunătatea să-i vorbiţi despre noi şi părintelui patriarh.
S-a uitat mai atent la lucrarea pe care i-o prezentam, citindu-i părţi din texte şi arătându-i iconografia în care adunasem tot ce aflasem mai frumos despre reprezentarea Maicii Domnului.
– Da, tema este într-adevăr frumoasă. La fel şi textele scrise, dar iconografia în unele cazuri ar trebui neapărat îmbunătăţită… Avem şi noi în studiu o lucrare despre Maica Domnului, dar altfel. Ar fi bine să înlocuiţi unele icoane cu altele, reproduceri eventual după pictori celebri, nu de astea de factură aşa de inferioară.
– Ne vom da toate silinţele, părinte mitropolit. Dar condiţiile necesare şi posibilităţile de a ne procura aceste reproduceri sunt foarte limitate.
– Eu am văzut acele tablouri în original în marile muzee din străinătate… Dacă le-aţi putea avea, atunci într-adevăr ar fi în toate privinţele o lucrare de valoare.
– Vă mulţumim pentru toate aceste îndrumări binevoitoare. Şi sperăm că Maica Domnului ne va ajuta să aducem toate aceste îmbunătăţiri lucrării acestea. Iar când va fi gata, voi veni din nou să v-o prezint şi să ne îndrumaţi mai departe cum să procedăm. Dorim din toată inima să primim şi să urmăm orice îndrumare binevoitoare a părinţilor noştri. Dar mai am aici şi alte lucrări pe care le-am scris şi, dacă doriţi, aş putea să Vi le las ca să le cercetaţi.
Şi i-am arătat „Cântări Nemuritoare“, „Cântările Domnului“, „Osana“ şi „Biblia versificată“.
– Le primesc cu bucurie şi am să le citesc.
– Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit, îmi voi da toată silinţa să vin cât voi putea mai curând cu lucrarea gata şi, după nivelul posibilităţilor noastre, cât mai bine pusă la punct. Sper că Dumnezeu ne va ajuta, căci El ştie curăţia smerită a gândurilor noastre.
– Bine.
– Vă mulţumesc încă o dată şi foarte mult pentru bunăvoinţa arătată. Sărutăm Dreapta.
– La revedere!
Şi cu aceasta am ieşit, trecând printre două şiruri de reverenzi care aşteptau să ies, pentru a intra ei.

În stradă, plimbându-se nerăbdător de aproape două ceasuri, mă aştepta fratele Andrei, cu care venisem. Am plecat împreună, mulţumind lui Dumnezeu pentru bunul început pe care l-a avut întrevederea noastră în problemele acestea atât de frumoase, dar şi atât de grele, atât de la Bucureşti, cât şi de aici de la Sibiu.
Doamne şi Dumnezeul nostru a Căruia este această sfântă Lucrare, pentru care, iată, după atâţia zeci de ani suntem iarăşi pe drumuri şi pe la marile uşi omeneşti, Te rugăm, ajută-ne şi încununează cu un rezultat bun aceste osteneli şi lupte.
Tu eşti Dumnezeul cel Adevărat şi Atotputernic Care faci tot ce vrei în Cer şi pe pământ, Tu eşti Cel Care măsori toate lucrurile şi vremile şi Care aduci odată la îndeplinire orice trebuinţă pentru care s-au depus destule lacrimi, destule jertfe şi destule aşteptări…
Tu, Care ai măsurat zilele robiei în Egipt şi timpul umblării prin pustie, rânduindu-le şi acestora odată un capăt, ai milă şi de zilele îndurate de noi, că multe au mai fost, Doamne…
Şi grele au mai fost de peste cincizeci de ani…

Întors acasă, am alergat din nou cu cele două-trei suflete pe care Duhul Sfânt le însărcinase cu fericita povară a pregătirii acestei lucrări, căutând realizarea îmbunătăţirilor recomandate atât de la Bucureşti, cât şi de la Sibiu. Şi, prin lucrarea minunată a sprijinului sfânt care ne însoţea, am găsit cele mai minunate reproduceri după pânzele celebre ale vestiţilor pictori ai Renaşterii: Rubens, Rembrandt, Tizzian, Michelangelo, Guido Reni, Murillo… Le-am înlocuit cu acestea pe cele ce într-adevăr trebuia schimbate şi am refăcut şi cele două fraze ce mi s-au indicat în Cuvântul Introductiv, căutând să îmbunătăţim totul cât mai frumos.
Toate acestea au durat până la sfârşitul lunii februarie. …

În ziua de sâmbătă, 1 martie, eram din nou în Sibiu, cu sacul meu de drum în care aveam pregătite trei exemplare din lucrarea „Taină şi Minune“. În drum spre staţiunea unde va trebui să urmez iarăşi trei săptămâni de tratament, am făcut întâi o oprire la Sibiu, pentru a-mi îndeplini faţă de mitropolitul Antonie promisiunea din decembrie. Iar după aceasta trebuia să ajung la Bucureşti, la părintele Stăniloae şi de acolo la patriarh.
Am ajuns la Secretariatul Mitropoliei şi părintele secretar m-a poftit sus la înaltul ierarh care abia sosise dintr-o deplasare şi se pregătea să plece în alta. Totuşi şi-a făcut timp să stea de vorbă din nou cu mine. Vroiam o aprobare pentru tipărirea lucrării pentru Maica Domnului şi vroiam un sprijin pentru rezolvarea celeilalte probleme, a normalizării situaţiei Oastei Domnului în Biserică şi în ţară. El, cu personalitatea sa şi cu locul pe care îl ocupa, eram convins că poate face foarte mult în privinţa aceasta.
O, Doamne Dumnezeul nostru, fă să se rezolve deodată aceste probleme, ca să ni se ia nouă de pe suflet, iar lor de pe conştiinţă această povară pe care şi unii, şi alţii am purtat-o de prea multă vreme.

Cu aceste gânduri am ajuns din nou lângă masa uriaşă, fără să mă aşez pe marele divan, dorind să urmăresc mai îndeaproape impresia pe care o lasă aspectul şi conţinutul nou al lucrării asupra celui ce o cerceta.
– Acum da! zise mulţumit Înaltul, răsfoind filele şi admirând frumoasele reproduceri color cu explicaţiile în josul celor neortodoxe: Tizzian, Miche-langelo, Rafael, Rembrandt, Guido Reni, Murillo, Grigorescu… Frumos, frumos, a încheiat el.
– Aţi văzut reproducerea acelui „Cuvânt de Bucurie“ scris de părintele Stăniloae, Înalt Prea Sfinţite? N-aţi vrea să scrieţi la fel un astfel de cuvânt pentru lucrarea închinată Maicii Domnului? Ar fi ceva atât de adânc duios şi fericit!
– După ce vei obţine „bun de tipar“ pentru ea, se poate.
– Dar oare Înalt Prea Sfinţia Voastră nu puteţi da un aviz, spre a se putea obţine acest „bun de tipar“?
– Nu. Numai părintele patriarh singur poate să dea un astfel de aviz. El este capul Bisericii şi numai el singur are acest drept. Mergi la el. Am vorbit ca să te primească. Te aşteaptă.
– Sper să ajung pe luni, 3 martie, la Bucureşti. Doresc foarte mult să-i aflu părerea şi cu privire la cealaltă problemă. Cea a Oastei Domnului. V-aş ruga, dacă vreţi, să ne sprijiniţi în găsirea unei soluţii fericite şi în problema asta.
– Mai întâi să vă duceţi la el şi să vorbiţi împreună. După aceea am să vorbesc şi eu cu el. Problema aceasta priveşte toată ţara, ba chiar toată Ortodoxia, prin urmare numai el poate lua o decizie. Dacă va considera că nici chiar el nu poate singur, va convoca Sinodul şi va supune problema deciziei acestuia. Noi, oricare, avem sub conducerea noastră doar o zonă mai mare ori mai mică, iar aceasta este o problemă generală.
– Înţeleg şi Vă mulţumesc pentru bunăvoinţă, dar – dacă acolo, în timpul discuţiei se va ivi din nou nevoia să vin aici – veţi binevoi să mă primiţi şi să mi daţi un eventual ajutor?
– Nu va fi această nevoie. Dar, dacă totuşi se va ivi, uşa mea vă va fi totdeauna deschisă.
– Eu n-am scris nici o dedicaţie pe cartea pe care v-am adus-o, neştiind dacă vreţi acest lucru sau nu… Dar, dacă vă învoiţi la aceasta, eu vreau cu bucurie să scriu câteva cuvinte, fiindcă doresc să v-o ofer personal.
– Mulţumesc. Scrie ce crezi. Ea va rămâne aici în biblioteca Mitropoliei.
Am scris pe prima pagină goală a cărţii cu mână obosită şi tremurândă, dar cu sufletul plin de o mare încredere că Dumnezeu va lucra prin cartea aceasta o mare izbândă pentru cauza Lui, următoarele:

Înalt şi smerit omagiu
Înalt Prea Sfinţiei Sale,
Părintelui Dr. Antonie Plămădeală,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului,
cu o profundă recunoştinţă şi o fiască smerenie,
din partea autorului,
Traian Dorz
Sibiu, la 1 martie 1986

Apoi, sărutându-i dreapta şi mulţumindu-i încă o dată, am zis:
După întrevederea cu părintele patriarh aş dori să trec din nou pe aici.
– Uşa mea, ţi-am spus, îţi va fi totdeauna deschisă.
– Vă mulţumesc cu cel mai profund respect.
Şi am ieşit.

De data asta mă aştepta în stradă alt frate, care, cu toată dragostea, se oferise mai înainte să mă însoţească până la Bucureşti şi mai departe, spre a-mi fi de ajutor pe drum. Mi-a şi fost de un mare ajutor într-adevăr în acest drum atât de greu pentru mine. Domnul Iisus să-i răsplătească şi nu numai lui, ci şi tuturor celor care, cu multe osteneli şi cu o mare bunăvoinţă bucuroasă, mi-au fost de un sfânt ajutor în toate aceste zile şi nopţi grele şi friguroase prin înghesuieli şi aşteptări.
După o duminică de odihnă şi bucurie între cei din Sibiu, seara am luat trenul la Bucureşti, spre a fi acolo luni dimineaţa. Numai Domnul Dumnezeul nostru ne-a dat puterea şi ajutorul să rezistăm la frigul, înghesuiala şi chinul unei călătorii şi ale unei nopţi neobişnuit de grele la clasa a doua, cu nişte însoţitori de drum ispititor de gălăgioşi şi desfrânaţi. Aproape n-am putut închide un ochi până dimineaţa. Mă rugam mereu în duhul meu, cerând putere pentru lupta zilei următoare pe care o simţeam deosebit de însemnată.
Nu mă bizuiesc, Doamne, pe nimic al meu, căci iată cât sunt de obosit, de bolnav şi de stors. Dacă nu mi-ai ajuta Tu, n-aş fi în stare să leg logic nici două cuvinte. Şi va fi atâta nevoie azi de logică şi de convingere în marea şi hotărâtoarea confruntare la care mă duc.

Am sosit la ora şase dimineaţa. Fraţii care aflaseră despre sosirea noastră ne aşteptau la gară. Am mulţumit lui Dumnezeu când i-am văzut. Ei ne-au însoţit până acasă la fratele Mitrofan de unde, după puţină pregătire, am ajuns la părintele Stăniloae. Acest venerabil slujitor şi om ales al lui Dumnezeu, împreună cu înţeleapta şi cuvioasa lui însoţitoare de o viaţă, ne-au primit cu inima şi braţele deschise. Adânc mişcat sufleteşte, le-am spus:
– Mulţumim fierbinte Domnului şi Dumnezeului nostru pentru bucuria că v-am putut revedea şi că v-am găsit aşa cum ne-am rugat Lui, sănătoşi şi în pace. După cum am promis în 9 decembrie anul trecut, iată că am fost ajutaţi de rugăciunile Prea Sfintei Fecioare şi am terminat lucrarea la care am muncit. Am venit să v-o prezentăm şi să vedeţi că, după posibilităţile noastre, am căutat să ţinem seama de părinteştile îndrumări care au fost la fel cu cele pe care ulterior ni le-a dat şi Înaltul Antonie de la Sibiu, pentru îmbunătăţirea iconografiei şi îndreptarea unor texte.
Cu o faţă fericită şi cu ochii umeziţi de lacrimi, au urmărit cuprinsul cărţii atât venerabilul părinte, cât şi buna sa preoteasă şi doamnă, având cele mai alese cuvinte de bucurie şi laudă pentru Prea Fericita Fecioară şi Maică.
I-am scris pe acest exemplar omagial următoarele cuvinte de sinceră recunoştinţă şi de mare admiraţie, atât de adânc meritată:

Volum dedicat cu cel mai înalt respect şi cu cea mai profundă stimă
Părintelui Profesor Dr. Dumitru Stăniloae
– pentru marea şi fericita sa operă spre slava Evangheliei şi Bisericii lui Hristos,
– pentru bucuria îmbrăţişării acestei lucrări, spre cinstirea Prea Sfintei Fecioare Maria, Maica Mântuitorului nostru Iisus Hristos
– şi pentru părinteasca bunăvoinţă caldă şi înţelegătoare arătată modestului autor al acestei lucrări.
Recunoscător şi îndatorat,
Traian Dorz
Bucureşti, la 3 martie 1986

Am vrut să-i sărut mâna aceasta sfântă care a scris atât de mult şi de minunat spre slava Domnului şi Dumnezeului nostru, dar nu m-a lăsat. Cu cea mai dulce iubire părintească m-a cuprins la sânul său şi m-a sărutat fericit pe amândoi obrajii mei, care nu erau nici ei mai puţin fericiţi. La fel a făcut şi preabuna sa soţie pe care am simţit-o ca pe mama mea adevărată.
Am mai vorbit multe în ceasul acela, făcând minunate planuri. Ce frumos şi fericit ar fi să se poată tipări şi răspândi în cât mai mare măsură astfel de lucrări atât de necesare, mai ales azi, în tot poporul nostru, în toate popoarele şi straturile sociale unde întunericul păcatului şi înstrăinarea de Dumnezeu fac ravagii sufleteşti din ce în ce mai nimicitoare.
Mi-a spus că şi dânsul munceşte acum la două mari lucrări atât de importante şi anume: una de o largă cuprindere şi documentare despre dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos şi cealaltă de o profundă meditaţie evanghelică şi explicativă a Sfintei Liturghii.
– De amândouă aceste lucrări am simţit că este o mare trebuinţă nu numai la noi, ci pretutindeni, îmi spuse dânsul, mai ales acum şi în viitorul care se prevede… când există tendinţa de a minimaliza însemnătatea şi rolul Fiului lui Dumnezeu, ca Persoană a Sfintei Treimi, îndeosebi în lumea protestantă şi neoprotestantă. Este de cea mai mare importanţă ca noi să afirmăm cu cea mai mare tărie acest mare şi divin adevăr…
Ei îşi adresează toate rugăciunile numai către Tatăl, încheind totdeauna cu expresia „pentru meritele lui Iisus Hristos, Te rugăm, primeşte rugăciunea noastră“… Această expresie reduce rolul Celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi la nivelul unui profet, ca în îndoismul tăgăduitor că Iisus a fost Mesia – Hristosul, Cel de o fiinţă cu Tatăl, Dumnezeu Adevărat, Unul şi Una cu Dumnezeul Unic şi Tatăl Atotţiitorul. Or în felul acesta cade şi Adevărul Sfintei Treimi şi se ajunge din nou la situaţia Vechiu¬lui Testament. Este o tendinţă foarte abilă împotriva celui mai fericit şi strălucit adevăr. O uneltire vicleană de a umbri şi înlătura acest adevăr. Acest Adevăr, că Mântuitorul Iisus Hristos este nu numai Fiul Unic al Dumnezeului Unic, ci Dumnezeul Adevărat, de aceeaşi Fiinţă şi Putere. Întruparea Lui, Chipul Lui şi Plinătatea Lui, care plineşte totul în toţi şi în toate acum şi pururea, şi în veşnicie.
– O părinte, câtă dreptate aveţi şi cât de minunat este gândul pe care vi l-a inspirat Duhul Sfânt pentru o astfel de lucrare!
Într-adevăr se vede tot mai primejdioasă actuala tendinţă de vicleană şi vrăjmaşă înlăturare din inimile şi preocupările creştinilor tocmai a înţelesului adevărat şi a credinţei mântuitoare prin care avem totul şi fără de care nu ne mai rămâne nimic. Domnul Dumnezeu, Care ne-a ajutat la realizarea atâtor lucrări minunate până acum, să vă dăruiască toată puterea şi tot ajutorul ca s o puteţi împlini şi pe aceasta. Chiar şi noi avem atât de mare şi urgentă nevoie de ea.
Am văzut apoi pe masa de lucru, printre multele şi minunatele manuscrise de aur la care lucra, ultimele traduceri ale monumentalei sale „Dogmatici“ în limbile engleză şi germană. Mari institute teologice din străinătate îşi învaţă studenţii după aceste texte sacre. Ce unanimă şi universală recunoaştere şi cin-s¬tire pentru acest mare şi ales om al lui Dumnezeu pe care Cerul l-a dăruit chiar pământului nostru românesc!… O, dacă n-ar fi atât de mici majoritate a contemporanilor acestui alt mare profet al Bisericii noastre, cum au fost şi ai Părintelui Iosif, cu care se aseamănă atât de mult…
L-am rugat să-mi dea şi unele îndrumări, bune de ştiut, în problema şi în locul unde merg după ce ies de aici… Şi sunt şi îi voi fi recunoscător totdeauna pentru ajutorul pe care mi l-a dat Dumnezeu prin sfaturile pe care mi le-a spus atunci. Şi pentru sprijinul total şi frumos pe care mi l-a dat chiar de la început, fără nici o rezervă şi cu orice eventual risc (avându-se în vedere situaţia noastră şi trecutul meu). Ce limpede pot sesiza voia lui Dumnezeu sufletele nobile şi curate ale oamenilor sfinţi! Şi ce comuniune spontană şi deplină creează între sufletele de aceeaşi factură (chiar la nivelele atât de diferite) Duhul lui Dumnezeu!…
M-a îmbrăţişat şi m-a binecuvântat la plecare, ca un alt Melhisedec, rămas în vremile noastre din rândul luminos al sfinţilor patriarhi care n-au murit, dar s-au dus.
Am simţit un nou fior de putere şi o mai întărită încredinţare de izbânda pe care Dumnezeul nostru – în Numele şi pentru Cauza Căruia rămânem şi plecăm, riscăm şi ne rugăm, muncim şi supravieţuim fiecare – ne-o va da.
Şi, luându-ne cel mai respectuos, mai recunoscător şi mai greu rămas bun, am ieşit împreună cu fratele Mitrofan, petrecuţi până la scări şi până la izbândă de ochii înlăcrimaţi şi buni, de feţele duioase şi de cele mai iubitoare urări ale acestor doi sfinţi încă în viaţă, poate cei mai aleşi dintre puţinii pe care îi mai are Dumnezeu astăzi printre noi pe pământul acesta păcătos. …

Prin zloata şi noroiul străzilor sparte, prin lapoviţa care cădea cu mare spor din norii joşi şi negri, înaintam cu greu, pe jos, stropindu-ne prin băltoace şi sărind tot felul de piedici, spre Dealul Mitropoliei. Când am ajuns în marea sală de aşteptare, am văzut la masa din mijloc, aşezat pe un divan, un om tânăr în reverendă, iar pe margini, aşteptând pe o bancă, alţi trei-patru.
Îndată ce am intrat, omul de la masă, cu nişte ochi străpungători, ne-a luat în primire:
– Dumneavoastră cine sunteţi şi ce doriţi?
– Eu sunt… iată cine şi iată pentru ce am venit, i-am răspuns eu, întinzân-du-i cererea de audienţă pe care o pregătisem de mai nainte în felul următor:

Către,
Prea Fericirea Sa, D. D. Dr. Justin Moisescu,
Patriarhul României,
Bucureşti

Cu profundă smerenie fiască, sărut Dreapta.
Subsemnatul, Traian Dorz, de 72 ani, din satul Livada Beiuşului, jud. Bi-hor,
Cu cea mai înaltă stimă şi profund respect, Vă rog să binevoiţi a-mi acorda o cât de scurtă audienţă, pentru a Vă prezenta un smerit şi frumos omagiu dedicat Prea Fericirii Voastre.
Acesta este fericitul motiv pentru care sunt acum aici în această grăbită trecere prin Bucureşti şi aştept primirea cu fericită speranţă.

Sărut Dreapta,
Bucureşti, 3 III 1986 supus fiu, Traian Dorz

Omul şi-a ridicat ochii de pe hârtie şi mi-a zis:
– Ce vrei să-i duci? Ia să văd!
Am scos din plasa mea volumul „Taină şi Minune“, alt exemplar legat frumos şi cu dedicaţia pregătită şi i l-am întins pe masă.
L-a luat, l-a cercetat cu amănunţime, privind şi citind, apoi a ridicat spre mine de data asta alţi ochi:
– Dumneata ai scris asta?
– Da.
– Foarte, foarte, frumos! Ai mai scris şi altceva cumva?
– Am mai scris!
– Bine, mă duc să anunţ pe părintele secretar patriarhal. Mai aşteptaţi pu-ţin aici.
Şi a urcat sus pe scările în spirală care începeau chiar de la spatele scaunului său.
M-am aşezat lângă fratele Mitrofan pe bancă. Unii dintre cei ce aşteptau s au ridicat şi ei şi se uitau la cartea lăsată de mine pe masă. Apoi, nedumeriţi, se uitau la mine oarecum neîncrezători. Îmbrăcămintea mea nu le prea inspira mare încredere în vorbele mele.
Chemarea prin secretar la audienţă îşi urma ordinea venirii celor ce aşteptau. Era şi normal. Noi venisem ultimii, trebuia să fim cei din urmă. Cred că nu numai pentru păstrarea unei ordini normale, ci poate şi pentru că trebuia să nu mai fie altcineva să aştepte, presând timpul discuţiei care presupuneam că va fi cam lungă. După un timp am fost chemat sus. …

– Sărut Dreapta, Prea Fericite Părinte Patriarh, am zis eu, aplecându-mă şi sărutând cu adevărat mâna care mi se întinsese peste colţul mesei de la care se ridicase să mă primească… Vă mulţumesc recunoscător pentru bunătatea pe care mi-o arătaţi primindu-mă. Părintele mitropolit Antonie de la Sibiu m-a încurajat să vin şi m-a asigurat că mă veţi primi.
Am venit să vă prezint o lucrare, sper, originală, în cinstirea Maicii Domnului. Şi după ce veţi avea bunăvoinţă să o cercetaţi, dacă veţi crede că merită să fie tipărită, Vă rog să binevoiţi a Vă da avizul, ca să pot obţine de la cenzură „bun de tipar“ pentru ea…
Tot timpul cât am vorbit, de după ochelarii cu ramă de aur vedeam doi ochi cu o privire care parcă venea din depărtare şi dintr-un suflet în care se grămădiseră de multă vreme prea numai nori de bănuieli rele împotriva Oastei Domnului.
– Ce „bun de tipar“? Ce „cenzură“? Nu mai este acum cenzură. Nu trebuie nici un „bun de tipar“.
– Trebuie, Prea Fericite Părinte Patriarh. Nici o tipografie nu tipăreşte nimic fără acest „bun de tipar“, iar cei în drept nu-l dau fără avizul capului unei instituţii care garantează lucrarea şi achită costul tipăririi acesteia.
– Dumneavoastră, cei ce vă numiţi „Oastea Domnului“, de ce nu vă încadraţi în Biserică aşa ca ceilalţi credincioşi, să nu vă deosebiţi întru nimic de ei? De ce faceţi adunări prin case şi de ce nu vă mulţumiţi cu ceea ce se face în biserică?
– Dar tocmai Biserica ne porunceşte ca „toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta, Doamne“ şi „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm“. Şi noi tocmai asta dorim, părinte Patriarh.
– Ajunge la Sfânta Liturghie. După-masă mergeţi şi voi cu ceilalţi credincioşi!
– Unde, Prea Fericite? La beţii, la jocuri murdare, la înjurături, la vorbe ruşinoase?
– Nu mai înjură nimeni acum!
– Prea Fericite, poate până aici nu se aude şi nu se vede nimic din toate acestea, dar acolo, în mijlocul poporului de unde vin eu cu sufletul zdrobit, nu vezi şi nu auzi tot timpul decât cele mai îngrozitoare fapte, înjurături şi vorbe – şi numai împotriva Numelui Celui Sfânt al lui Dumnezeu.
– Nu cred!
– Prea Fericite, eu n-am venit aici ca să Vă spun minciuni ori poveşti. Nu numai că aproape toţi bărbaţii înjură aproape pe fiecare cuvânt, ci şi femeile şi copiii. Înspăimântător la ce hal de necinstire a Numelui lui Dumnezeu s-a ajuns. Şi împotriva acestui mare păcat nu se ridică nimeni.
În afară de acest mare păcat al înjurăturilor, păcatul alcoolismului s-a întins pe o scară atât de largă, cu toate urmările lui dezastruoase asupra indivizilor, a familiilor şi a societăţii, încât orice întârziere în luarea unor măsuri eficiente contra acestui flagel poate duce la cea mai mare nenorocire. …

Acum Vă rog să Vă uitaţi la lucrarea pe care V-am adus-o.
Zicând aceasta, am aşezat-o mai bine în faţa lui. Secretarul nu plecase. Stătea şi el în picioare lângă masă. Atunci m-am ridicat şi eu, căci îl văzusem uitându-se nerăbdător şi semnificativ la ceas:
– Este ora patru.
– Prea Fericite, zic eu cu vădită intenţie să plec, Vă mulţumesc cu toată smerenia şi recunoştinţa pentru răbdarea şi bunăvoinţa pe care ne-aţi arătat-o, ca şi pentru gândul de a continua discutarea problemei noastre. Dacă doriţi totuşi să ne daţi vreo îndrumare şi în ce priveşte avizul de tipărire a cărţii pentru Maica Domnului…
– S-o văd mai bine! şi începu să răsfoiască, stând în picioare, cartea. Frumoasă iconografie!… Şi, silabisind în slavonă şi în greacă unele expresii de pe tablouri, continuă: Asta este Apărătoarea… asta Hrănitoarea, asta Rugătoarea… Ar fi bine să completezi textele respective în acest sens, fiecare.
– Asta este uşor de făcut, Prea Fericite. Când lucrarea va fi dată la tipar, va avea deasupra textului, la fiecare pagină, notată şi melodia pe care se cântă, iar dedesubtul paginii o strofă despre care ne daţi îndrumarea acum.
– Cine v-a compus melodiile?
– Poporul, Prea Fericite. Suflete curate şi inspirate din poporul nostru, ca acelea care au compus pe vremuri, prin veacuri, nemuritoarele noastre colinde şi cântările noastre de dor, de dragoste şi de lacrimi. Tot ce este aici melodie şi text este un produs curat creştinesc şi românesc.
– Ce faci acum cu cartea?
– V-am oferit-o Prea Fericirii Voastre cu un smerit autograf… Şi, întorcând foile înapoi la prima pagină, peste care dânsul trecuse fără să o vadă, i- am citit ce scrisesem:
Înalt şi profund omagiu
Prea Fericirii Sale, Părintelui D. D. Dr. Justin Moisescu,
Patriarhul României,

Cu cea mai sinceră şi recunoscătoare smerenie fiască, pentru înalta bunăvoinţă atât de dorită şi aşteptată întru fericita vindecare istorică a acelei îndelungate şi acute amărăciuni care ne prăbuşeşte şi îndurerează pe toţi de peste 50 de ani.

Sărutând Dreapta,
Bucureşti, la 3 III 1986 recunoscător şi supus fiu,
Traian Dorz

Mi-am ridicat ochii spre ochii săi. Acum de după ramele aurite ale ochelarilor mă învăluiau alte priviri. Am înţeles şi am simţit că dincolo de privirile acestea, în inima sa, înviase ceva cald, duios şi înţelegător, creştinesc şi românesc. Şi am mulţumit şi eu în sufletul meu, cu un oftat fericit, Duhului Sfânt Care mă însoţise şi mă încredinţa de un drum bun. Un perete rece şi greu se prăbuşise şi o gheaţă grea de atâţia ani se spărsese.
– Mulţumesc, îmi răspunse cu un zâmbet binevoitor şi părintesc.
– Încă o dată Vă mulţumesc recunoscător şi din toată inima, plin de încredere şi speranţă. Vă sărutăm Dreapta.
Şi zicând acestea, am pus un cald şi sincer sărut pe mâna sa întinsă binevoitor şi tremurând spre mine.
Şi am ieşit împreună cu secretarul care, vădit mişcat şi el de atmosfera despărţirii la care asistase, îmi deschidea binevoitor uşile cu cuvinte de încurajare şi înţelegere.
I-am mulţumit frumos şi lui, rugându-l ca, în măsura în care va putea, când va fi cazul, să ne dea şi el un binevoitor concurs în reuşita acestui lucru a cărui rezolvare ar fi trebuit să se producă de mult şi mai uşor decât se pare chiar şi acum… Şi am coborât.
Fratele Mitrofan aştepta jos, în picioare, rugându-se şi mirându-se de prea îndelungata durată a discuţiilor de sus.

Traian Dorz, din ”Istoria unei Jertfe”, vol IV

P.S. Frumosul cuvânt de bucurie al Părintelui Prof. Dr. Dumitru Stăniloae la cartea fr. Traian Dorz – “Minune şi Taină “

“Mi-a făcut o bucurie negrăită citirea cântărilor de la-udă închinate Maicii Domnului de dăruitul de Dumnezeu, cântăreţ al Domnului nostru Iisus Hristos, Traian Dorz.
Cântările din volum redau învăţătura dintotdea-una a Bisericii noastre despre Maica Domnului şi Pururea Fecioara Maria, fără de care nu poate sta credinţa creştină în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Ea – lucrarea aceas¬ta – aduce în redarea acestei învăţături căldura iubirii neatinse de noi a Maicii Domnului faţă de Fiul ei Dumnezeiesc, Care a binevoit să Se facă Pruncul ei.
N-am întâlnit nicăieri descrisă atât de minunat duioşia dragostei ei de Maică. Ea trezeşte în cei ce citesc cântările acestea o vibraţie până la lacrimi. Aceste cântări ne arată înălţimea, necunoscută înainte, a omenescului, adusă nouă prin faptul că Fiul lui Dumnezeu Se face Fiul unei Maice dintre noi şi Fratele nostru, Care dintr-o iubire nemărginită S-a dat pe Sine Jertfă pentru mântuirea noastră, având pe Maica Lui cea mai înţelegătoare şi simţitoare părtaşă la Iubirea şi Jertfa Lui.
Sunt fericit că iubitul nostru frate Traian Dorz a alcătuit aceste cântări dintr-o dragoste şi cinstire înflăcărată pentru Maica Mântuitorului nostru.
Sunt sigur că tipărirea acestei lucrări va aduce o puternică înviorare a credinţei şi o readunare a credincioşilor români în mărturisirea comună a credinţei lor evanghelice din tot trecutul. (Bucureşti, la 9 dec. 1985″)

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!