– Preţuiesc sinceritatea dumneavoastră. Îmi daţi prilejul să evidenţiez ce anume înseamnă nevoinţă în Biserica Ortodoxă. Mai devreme, când m-am referit la cei patru factori care conduc la tămăduire, am pomenit meşteşugul nevoinţei pe locul al patrulea. Nu fiindcă l-aş socoti mai neînsemnat, ci fiindcă vreau să privesc lucrurile într-o anume rânduială. Îmi veţi îngădui deci să comentez celelalte căi, iar apoi să mă refer la meşteşugul nevoinţei pe care, aşa cum se va arăta în continuare, îl socotesc a fi deosebit de eficient în tămăduirea minţii.
– Nu am nimic împotrivă, adăugă Părintele Filip. Sunt nerăbdător să vă ascult părerile.
a) Credinţa ortodoxă
– Întâi de toate, pentru tămăduirea omului este absolut necesară credinţa ortodoxă. Cred că am subliniat concluziile principale într-o convorbire anterioară. Am spus acolo că primirea Descoperirii dumnezeieşti date sfinţilor, împreună cu faptele legate de credinţa începătoare sau simplă sunt cele care ne ajută să trecem de prima treaptă a vieţii duhovniceşti, care este curăţirea inimii.
Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se deformează automat şi tămăduirea. Credinţa păstrează meşteşugul tămăduirii. Cu alte cuvinte, dacă lepădăm învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este nezidit, ci zidit. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea. Tăgăduirea dogmei pururea-fecioriei Născătoarei de Dumnezeu şi a necesităţii acestei numiri date ei tăgăduieşte învăţătura că Dumnezeu a luat trup omenesc şi astfel 1-a mântuit pe om; căci „ceea ce este neluat, este nevindecat” (Sfântul Ioan Damaschinul). Învăţăturile nestorienilor, monofiziţilor sau monoteliţilor implică respingerea mântuirii omului. Credinţa eretică după care energia lui Dumnezeu este creată, iar nu necreată, îl abate şi ea pe om de la mântuire. Toţi Părinţii Bisericii au stăruit asupra acestui lucru; de aceea s-au osârdit în chip eroic pentru păstrarea Ortodoxiei. Căci, aşa cum am spus la început, mântuirea nu poate fi înţeleasă independent de tămăduirea minţii.
Aşadar noi încuviinţăm că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica este un spital care îl vindecă pe om cu adevărat; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă cu puterea lui Hristos; că poaincile sunt tămăduitoare şi încercăm să ne potrivim viaţa după ele. Căci, aşa cum prescripţiile doctorului nu sunt nişte formule de legi, ci pornesc de la boala omului şi ţintesc spre tămăduirea lui, la fel şi poruncile lui Hristos pornesc de la existenţa bolii omului şi ţintesc la tămăduirea lui. Astfel că ţinem toate poruncile lui Hristos, iar inima începe să se tămăduiască.
b) Conştientizarea bolii
Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească. Din nefericire, trăim vremuri în care cel mai mare păcat este necunoaşterea stării noastre, ba chiar simţământul mulţumirii de sine pe care îl avem.
Ne credem sănătoşi lăuntric, credem că nu avem nevoie de nimeni.
– Îngăduiţi-mi să vă întrerup, spuse Vasile. Vorbiţi despre conştientizarea bolii duhovniceşti, iar mai devreme aţi spus că boala este orbirea minţii. Atunci cum ne putem da seama că suferim de această boală, adică de orbirea şi întunecarea minţii? Aţi dat exemplul bolii trupeşti; dar în cazul ei
simţim durerea şi căutăm de îndată un doctor. Însă când este vorba de minte, cum să ne dăm seama că suntem bolnavi, dacă nu simţim nici o durere?
– Este o întrebare pe care o socotesc a fi vlăstarul vremii noastre. Şi mă voi explica. Am fost învăţaţi că viaţa duhovnicească înseamnă a ne cerceta virtuţile, încă de la o vârstă fragedă am învăţat că trebuie să ne punem zilnic note în ceea ce priveşte virtuţile şi faptele noastre bune. De fapt, acesta este pietism. Noi, ortodocşii, nu ne uităm la virtuţile noastre, ci la patimile pe care le avem. Urmărim să ne tămăduim de patimi. Ne străduim să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Astfel se nasc virtuţile care sunt roadă Duhului Sfânt. Deci, dacă nu suntem conştienţi de boala pricinuită nouă de patimi, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt oglindă duhovnicească. Cercetând vieţile şi învăţătura lor, ajungem să vedem starea noastră jalnică. Aflând muceniciile sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de nevoinţă a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră duhovnicească.
Mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este Lumina lui Dumnezeu. Când vorbim de vederea Luminii necreate, înţelegem harul lui Dumnezeu. Uneori Dumnezeu îngăduie omului să vadă harul Său ca Lumină. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea.
Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul trupesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe a plânge. Întâia atingere a harului dumnezeiesc e simţită, aşa cum spune Sfântul Ioan Sinaitul, ca un foc ce mistuie patimile. Cu cât este mai puternic focul, cu atât mai mult se preface în Lumină necreată. Adânca şi deplina pocăinţă arată că vremea harului lui Dumnezeu a venit. Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când ajungem să zicem ca ucenicii care călătoreau spre Emaus: „Noi nădăjduiam că acela este cel ce va să izbăvească pre Israil” (Luca 24, 21), vom fi în stare să-L vedem pe Hristos şi să căutăm viaţa cea nouă pe care Hristos o dă. Eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură. Atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos.
Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti. Dacă mai adăugăm şi alte mijloace celor pomenite până aici, putem deschide calea mântuirii. Adică, dacă începem să spunem rugăciunea lui Iisus – Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine, păcătosul – de multe ori şi cu rânduială, la vreme anume, dar şi în toată vremea, atunci rugăciunea sparge zidul amăgirii de sine, dezvăluind toată nimicnicia.
– Vorbiţi de rugăciune, de venirea harului, citirea Scripturilor şi, în general, de învăţăturile sfinţilor. Totuşi cum poate cineva să fie conştient de boala sa dacă nu cunoaşte aceste căi ? Şi, mai ales, dacă nu cugetă aşa cum se cuvine la învăţăturile şi vieţile sfinţilor? Chiar dacă reuşeşte să ajungă cândva la conştientizarea bolii sale duhovniceşti, cine îl îndrumă? Este de ajuns cititul ? – întrebă Irina.
– Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie” (1 Tim. 2, 4). Şi deoarece voieşte ca fiecare să se mântuiască, El făureşte împrejurări prielnice. Unul este chemat prin deznădejdea lumească; altul, prin luminarea dumnezeieştii Lumini; al treilea, prin citit; un altul, prin întâlnirea cu un om sfânt care are experienţa vieţii Bisericii – sfântul şi blagoslovitul Trup al lui Hristos. Dumnezeu trimite harul şi binecuvântarea Sa în multe feluri tuturor.
Dar, de bună seamă, se cere un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziţi cum se cuvine.
Apostolul Pavel, după vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om are nevoie de un călăuzitor. Este absolut necesar pentru viaţa sa duhovnicească. Este aproape cu neputinţă ca omul să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieţii duhovniceşti este atât de lung, încât nimeni nu poate călători şi ajunge la capătul său – care este îndumne-zeirea – fără călăuză. Căci, cum am mai spus, nu ne străduim doar să ajungem nişte „oameni cumsecade” şi „buni cetăţeni”, ci să ne îndumnezeim, să purcedem către îndumnezeire. Şi, atingând acest subiect, a venit vremea discutării celei de-a treia premise a vindecării: tămăduitorul ortodox.
c) Preotul-tămăduitor ortodox
– Pe cât îmi dau seama, spuse Vasile, prin termenul tămăduitor ortodox înţelegeţi, desigur, clericul care tămăduieşte poporul. Cam aşa simt eu. Dacă înţelegerea mea este adevărată, atunci pot să spun următoarele. Până acum, am aflat că cei care au preoţia se numesc clerici, părinţi duhovniceşti, preoţi, episcopi. Acum introduceţi un alt termen nou. Îi numiţi tămăduitori. Oare aceasta face parte din încercarea dumneavoastră de a inova în toate ?
Despre termenul tămăduitor
– Nu încerc să inovez. Mă străduiesc să-i cercetez pe Sfinţii Părinţi şi să văd cum întâmpină feluritele probleme ale vieţii noastre. Trebuie să fim de acord că, privindu-ne vieţile în chip antropocentric, am ajuns într-o fundătură. Deci negreşit avem trebuinţă de învăţătura Sfinţilor Părinţi, spre a ieşi din această stare înspăimântătoare. Sfinţii Părinţi sunt şi în acest caz moderni. Foarte „moderni”. Pot spune că sunt mult mai actuali decât mulţi dintre contemporanii noştri. Astăzi, cei care se implică în analize psihologice sunt socotiţi moderni şi, din această pricină, mulţi studenţi medicinişti doresc să studieze psihologia. Aşadar, Sfinţii Părinţi arată în învăţăturile lor că cei care aparţin sfântului cler se cheamă tămăduitori. Vă pot da un exemplu simplu. Sfântul Grigorie Teologul, vorbind despre acest subiect în multe locuri din scrierile sale, defineşte clericii ca tămăduitori, deoarece tă-măduiesc boala sufletelor omeneşti. El afirmă că a refuzat să păstorească poporul, astfel că, după hirotonia în preoţie, a fugit în pustie, simţindu-se nevrednic să tămăduiască bolile oamenilor, fiind el însuşi netămăduit. Pe deasupra, numeşte lucrarea dumnezeieştii iconomii a lui Hristos tămăduitoare, iar pe Hristos, tămăduitorul omului. Preoţia este caracterizată ca ştiinţă a vindecării şi slujire întru tămăduire. El scrie răspicat: „Suntem slujitori şi împreună-lucrători întru această tămăduire”.
Faptul că creştinismul este socotit şi numit tratament vindecător, cum am pomenit la început, arată că clericii – care nu sunt doar reprezentanţii lui Hristos pe pământ, ci taina adevăratei prezenţe a lui Hristos – sunt, desigur, şi tămăduitori ai poporului lui Dumnezeu. Ei nu „dau bilete pentru Rai”, ci îi tămăduiesc pe oameni, astfel ca Dumnezeu să li se facă Lumină, iar nu întuneric, atunci când îl întâlnesc. Pot adăuga că termenii atribuiţi preoţilor sunt echivalenţi cu cuvântul tămăduitor. Cum sunt numiţi clericii ? Sunt numiţi păstori, părinţi, doctori duhovniceşti. Aceste nume şi multe altele pot fi aflate în scrierile patristice. Sfântul Ioan, cel care a scris Scara, îi numeşte pe clerici păstori, căci ei conduc turma duhovnicească. Şi aşa cum păstorul face orice ca să-şi crească oile, să le ocrotească sau chiar să le tămăduiască atunci când se îmbolnăvesc, tot aşa face şi preotul. El este păstorul ca-re-şi duce turma cea cuvântătoare la „păşunile mântuirii”.
Preotul se cheamă şi părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă naşte fii duhovniceşti. Iar naşterea nu este independentă de paternitatea duhovnicească sau maternitatea duhovnicească. Preotul este părinte duhovnicesc dar şi maică duhovnicească. Apostolul Pavel foloseşte de mai multe ori termenul, în Epistola către Corinteni spune: „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară nu mulţi părinţi; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a născut prin evanghelie, adică prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însuşi Hristos. Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al Descoperirii dumnezeieşti şi a împărtăşit-o, a predat-o fiilor săi duhovniceşti; şi astfel le-a dat din nou viaţă. De altfel, el îşi arată maternitatea duhovnicească şi faţă de Galateni: „Feţii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Apoi, preotul este şi doctor ce tămăduieşte bolile duhovniceşti ale poporului. El este cel care tămăduieşte prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise – poporul cel nou al lui Dumnezeu şi-l călăuzeşte către pământul făgăduinţei. Din toate aceste pricini cred că termenul de tămăduitor pentru preot – şi mai ales pentru părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit. Credeţi-mă că nu încerc să vă impresionez sau să atrag atenţia oamenilor. Nu încerc să fac speculaţii despre viaţa duhovnicească. Scopul meu este prezentarea vieţii şi experienţei Sfinţilor Părinţi, întocmai cum este înfăţişată în scrierile lor.
– N-aş vrea să contest spusele dumneavoastră, continuă Vasile, dar cred că lucrarea principală a preoţilor este cea liturgică şi sacramentală, în general. Ei slujesc dumnezeiasca Liturghie, aduc jertfa cea fără de sânge şi săvârşesc toate celelalte Taine. Cam aşa îmi imaginez eu lucrarea preotului; şi am fost puţin descumpănit de părerile dumneavoastră
Principala lucrare a preotului
– Nu tăgăduiesc nici eu că lucrarea preotului este liturgică şi sacramentală. Însă nu o mărginesc la atât. Ea este în acelaşi timp şi ascetică. Mai întâi, trebuie să amendez părerea dumneavoastră: Cam aşa îmi imaginez eu lucrarea preotului. Mulţi dintre noi au impresia că preotul stă tot timpul cu cădelniţa în mână, alergând de la o casă la alta pentru a face câte o sfeştanie. Şi noi punem în legătură lucrarea preoţească cu sfântul altar. Iar astăzi, unii modernişti vor ca preotul să fie implicat şi în domeniul social. Nu resping aceste lucruri. Un preot poate avea atât o lucrare socială, cât şi una sfinţitoare. Însă lucrarea lui nu se încheie aici. În orice caz, mulţi dintre noi sunt caracterizaţi drept creştini conservatori. Cred că una este a fi creştin conservator, şi altceva tradiţional. Conservatorul respectă o prescripţie din trecut, care în multe privinţe s-a degradat; pe când creştinul tradiţionalist, fără a aboli acele precepte, încearcă să trăiască esenţa Predaniei. De pildă, am învăţat de la părinţii şi bunicii noştri că un bun creştin trebuie să se împărtăşească de patru ori pe an. Însă aceasta nu este o tradiţie: este conservatorism, o tradiţie degradată
din: „BOALA ȘI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ”, Autor: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Editura Sophia
