Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Tămăduirea sufletului

Tămăduirea sufletului

Tămăduirea sufletului

– Şi eu cred că a venit timpul să vorbesc despre tămăduirea omului. Aceasta nu înseamnă, desigur, că nu vom reveni asupra celor spuse, dacă cineva are nevoie de lămuriri. Dar, în principal, vom cerceta în cele ce urmează vastul subiect al tămăduirii.

Oameni netămăduiţi, în curs de tămăduire şi tămăduiţi Mai întâi, trebuie să subliniez că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om.

Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci blagoslovitul Trup al lui Hristos, înlăuntrul căruia oamenii se tămăduiesc. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este tămăduirea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască folosind căile predaniei ortodoxe şi care înaintează statornic în vindecare. În sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.

– Vreţi să spuneţi că sfinţii s-au tămăduit deplin? – întrebă Părintele Filip. Sunt cazuri când şi sfinţii au făcut felurite greşeli în viaţa lor. Numai Dumnezeu este desăvârşit şi, din această pricină, nu putem pretinde că sfinţii sunt desăvârşiţi.

Cum se înţelege tămăduirea sfinţilor

– Fără îndoială, Dumnezeu este sfânt şi desăvârşit în sens absolut. Însă cei uniţi cu El ajung la desăvârşire în sens relativ. Sfinţenia mădularelor Bisericii nu este nici individuală, nici morală, ci este sfinţenia Capului Bisericii, adică a lui Hristos. Când spunem că sfinţii sunt cei care au fost tămăduiţi, înţelegem că s-au unit cu Dumnezeu. Ei simt unirea ca pe o neîncetată pomenire a lui Dumnezeu prin rugăciunea minţii. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, după învăţătura Sfântului Vasile cel Mare, este vădirea limpede a faptului că Dumnezeu sălăşluieşte înlăuntrul lor, iar rugăciunea minţii arată că mintea lor este luminată. Luminarea minţii este deci tămăduirea omului.

Sau, mai exact, putem spune că este începutul tămăduirii, care se continuă. Deci este posibil ca sfinţii să fi făcut unele greşeli în viaţă, dar mintea lor a fost luminată, a fost îndreptată către Dumnezeu, a fost pusă în bună rânduială. Iar dacă se întâmplă să cadă în păcat, sunt cuprinşi de o mare căinţă. Dau un exemplu. Apostolul Petru a ajuns la vederea Luminii celei necreate pe Muntele Tabor. Această vedere a lui Dumnezeu în slava Sa s-a săvârşit prin îndumnezeirea Apostolului. Apostolul a fost preschimbat şi, prin preschimbarea sa, a văzut Lumina cea necreată. A văzut slava dumnezeirii lui Hristos, care ţâşnea din trupul Său îndumnezeit. Totuşi, patruzeci de zile mai târziu, a căzut în păcatul lepădării de Hristos. Şi ştim din spusele Evangheliilor că Apostolul Petru a plâns cu amar.

Putem oare pricepe plânsul Apostolului ? Din nefericire, nu-l putem înţelege în toată plinătatea lui, căci nu avem trăirea Apostolului. Din pricina trăirii sale de mai înainte, căinţa Apostolului s-a vădit a fi deosebit de dureroasă şi amară. Mintea sa – care dobândise experierea lui Dumnezeu – şi-a înţeles îndată căderea, iar căinţa ei nu cunoştea margini. Şi credem că îşi va fi adus aminte întreaga viaţă de această căinţă, de acest plâns amar. Deci spunem că sfinţii sunt tămăduiţi, în înţelesul că îşi dau seama pe dată de greşelile lor şi sunt în stare de o adâncă pocăinţă, pe care noi nici nu o bănuim, ajungând astfel la şi mai mari măsuri ale sfinţeniei. însă cei netămăduiţi cu sufletul pot săvârşi cele mai mari păcate, şi nu numai că nu se neliniştesc, ci le socotesc a fi lucrul cel mai firesc.

Tămăduire înseamnă luminarea minţii

– Vorbind despre boală, spuse Athanasie, aţi determinat-o ca fiind moartea sau mai degrabă întunecarea minţii. Aceasta presupune faptul că tămăduirea trebuie să se concentreze într-acolo, adică la luminarea minţii.

Ne puteţi descrie acest proces ?

– Într-adevăr, tămăduirea trebuie concentrată asupra minţii. Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi închipuiri. Însă omul care vrea să se tămăduiască trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea. Este vrednic de luat seama la felul în care descriu Părinţii tămăduirea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători întru tămăduirea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit, meşteşugul potrivit pentru reînvierea minţii, care se cheamă nevoinţă.

– O simplă enumerare nu este de ajuns. Am dori o analiză a căilor prin care se săvârşeşte tămăduirea. Din nefericire, auzim cuvinte frumoase şi „reţete” de la o mulţime de oameni; însă avem nevoie de lucruri concrete. Îmi amintesc că, în timpul ocupaţiei germane, când până şi pâinea era greu de găsit, doctorul o sfătuia pe mama să se hrănească cu lucruri care în acea vreme erau un lux nemaipomenit.

– Aveţi parţial dreptate. Mulţi dintre noi „prescriu” ca mijloace terapeutice lucruri care nu se pot aplica şi realiza. Voi încerca să fiu practic în ceea ce priveşte tămăduirea. Totuşi, pe de altă parte, nu aveţi dreptate, căci exemplul pe care l-aţi pomenit nu se potriveşte celor duhovniceşti. Nu se recomandă lux în vreme de foamete. Noi credem că Biserica Ortodoxă dăinuie întocmai cum era în vechime. Ea are harul lui Dumnezeu, Tainele şi predania nevoinţei, putând să ne vindece de boala noastră duhovnicească. Întrucât există Biserica, există păstorii Bisericii, se slujeşte dumnezeiasca Liturghie şi se săvârşesc şi celelalte Taine, mântuirea este şi ea o realitate. Şi, fireşte, nu putem concepe mântuirea independent de tămăduirea minţii. Căci mântuirea nu este ceva abstract; nu este o fugă de lume, ci părtăşie şi unire cu Hristos şi, prin El, cu întreaga Sfântă Treime, întrucât energia Dumnezeului Treimic este comună. Deci Biserica îl poate vindeca pe om prin viaţa sa de nevoinţă şi de sfinţire. – Ca preot, sunt foarte conştient de lucrarea vindecătoare a Sfintelor Taine, spuse Părintele Filip. Însă am o oarecare reţinere în ceea ce priveşte viaţa de nevoinţă a Bisericii – fie din neştiinţă, fie din slăbiciune. Aş dori să o analizaţi pentru mine.

va urma

din: „BOALA ȘI TĂMĂDUIREA SUFLETULUI ÎN TRADIȚIA ORTODOXĂ”, Autor: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Editura Sophia

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *