Cea mai sfântă dintre toate datoriile pe care le au tinerii credincioşi rămâne datoria de a fi şi a deveni nişte tot mai harnici misionari şi vetitori ai lui Hristos. Nişte harnici purtători ai trăirii şi ai vestirii lui Iisus Cel Răstignit. Pe oriunde ar merge şi oriunde ar veni, orice ar lucra şi cu oricine ar învăţa sau ar lupta alături.
Poate că un post de mare răspundere nu vei putea vea tu, un tânăr frate sau tânără soră,
poate că la o catedră sau la un amvon nu vei putea sui,
poate că un mare scriitor sau vorbitor sau cântăreţ nu poţi fi pentru Hristos,
poate că argint şi aur n-o să ai cât să poţi scoate din sărăcie şi din mizerie pe alţii,
– dar un suflet al meditaţiei, al rugăciunii şi al dragostei de fraţi, poţi fi şi trebuie să fii.
O trăitoare şi împlinitoare cu fapta şi cu adevărul a voii lui Dumnezeu, în măsura puterii tale şi a priceperii tale şi a modestiei tale, poţi fi. Şi trebuie să ajungi să fii!
Un misionar, o misionară a lui Hristos, printr-o viaţă ascultătoare de El poţi fi. Şi trebuie să fii!
Chiar să nu spui, chiar să nu poţi spune nici un cuvânt nimănui, fătă cuvintele gurii tale, viaţa ta, lumina ta, căldura şi puterea vieţii tale în Hristos vor fi cea mai rodnică şi mai convingătoare misiune.
Încearcă şi vei izbuti.
Începe, şi vei ajunge.
Voieşte, şi vei fi!
La început, desigur, totdeauna e mai greu…
La început şi Sfântul Pavel spune: „..eram slab, fricos şi plin de cutremur…” Aşa era el şi când s-a dus prima dată în misiune (I Cor 2, 3).
Dar el a ştiut că izbânda nu va sta în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii omeneşti – ci în dovada dată de Duhul şi de putere. Adică în trăirea roadelor Duhului Sfânt (Gal 5, 22). Şi în puterea lui Hristos Care îl însoţeşte.
Aşa a pornit tânărul Pavel. Şi ce minunat a ajuns!
Tânărul Ştefan, diacon al primei Biserici, a fost unul din cei mai înlăcăraţi şi mai curajoşi. Misiune lui a fost ca un fulger şi cuvântul lui a fost ca un trăsnet la începutul unei Slăvite Primăveri.
Atunci sfârşea o iarnă a Istoriei şi începea Primăvara ei.
Ştefan a fost un nou David al lui Hristos, care păşea cu pieptul desfăcut pe urmele Mielului Biruitor…
Curajul înţelepciunii şi puterea dragostei au biruit totdeauna. Hristos este Izvorul amândurora acestor forţe neînvinse.
Timpul şi Răbdarea au dovedit că Adevărul are Dreptate. Dar Hristos are nevoie în mijlocul lumii de misionari care să strige şi să arate aceste luminoase realităţi veşnice acelora pentru care sunt acestea, dar care nu le văd încă.
Acei care poartă solia lui Hristos trebuie să aibă dovada ei. Adică lumina şi puterea. Faţa lui Ştefan strălucea, iar cuvântul lui era cutremurător. Aşa trebuie purtată solia lui Hristos.
Ceea ce a urmat este neîntrecut în frumuseţe şi în măreţie. Tinereţea lui îngerească, arzând pentru Hristos, strălucea ca un foc uriaş. Pietrele aruncate în el făceau să izbucnească cununi scânteietoare de frumuseţe unică.
Şi, cu cât loviturile erau mai puternice, rezele scânteietoare se înălţau mai sus şi se împrăştiau mai departe…
Ce au reuşit să facă pietrele aruncate în Ştefan?
Să-l atingă? Nu! Ci l-au aprins, încât arde cu o putere şi cu o strălucire unică până la marginile lumii şi ale veacurilor.
Pentru un misionar adevărat, pietrele sunt flori, moartea este nuntă, iar la următoarea treaptă îl aşteaptă totdeauna cerul deschis.
Nu este o mai frumoasă poartă de intrare în cer şi în istoria veşnică decât martiriul vieţii sau morţii unui purtător al lui Hristos, care este gata să trăiască şi să moară în chip vrednic de Mântuitorul său.
Sundar Singh, mare misionar al Indiei, s-a predat lui Hristos de tânăr. Dar predarea lui a fost o predare adevărată.
Şi-a închinat viaţa vestirii lui Hristos, iar vestirea lui a fost cutremurătoare.
A căutat slava lui Hristos şi a reuşit atât de frumos.
Viaţa lui şi roadele sale sunt încă o dovadă că acolo unde se găseşte un tânăr care să se predea cu adevărat şi în totul lui Hristos, prin el Dumnezeu face şi astăzi minuni, ca la începutul Evangheliei Sale.
Dintre multele minuni făcute de Hristos prin Sundar Singh sau pentru el, un întors la Dumnezeu prin el povesteşte următoare întâmplare:
Era în statul Nepal… Într-un sat d emunte, unde niciodată nu pătrunse vreun creştin, un tânăr mărturisea pe Hristos, suit pe un trunchi de lemn din centrul satului. Era Sundar Singh.
O mare mulţime se adunase în jurul lui.
Deaodată unul din mulţime i-a aruncat cu o piatră în cap. Sângele a început să-i curgă şiroaie pe faţă, dar el vorbea cu atâta căldură şi dragoste despre Crucea şi Jertfa Răscumpărătoare a lui Hristos, încât cel care l-a lovit a fost câştigat pentru Domnul şi s-a dus să se aşeze lângă el.
Altul şi altul au urmat…
Dar mai-marele credinţei păgâne, alarmat, a venit îndată şi, răsculând mulţimea, l-a luat şi l-a târât până la marginea satului lor să-l omoare, aruncându-l în prăpastia adâncă ce era acolo.
Şi l-au aruncat.
Jos, pe fundul prăpastiei curgea un pârâu. Dar până jos erau stânci, lemne, bolovani…
Misionarul lui Hristos a căzut din unele în altele până jos. Acolo a zăcut un timp, zdrobit de tot şi era ca mort.
Târziu cândva, a simţit că o mână moale s-a aşezat pe fruntea lui… S-a trezit ca dintr-un somn adânc şi i s-a părut că un păstor care umbla prin aceşti munţi singuratici l-au aflat.
– Ce faci tu aici? – l-a întrebat străinul.
– Am căzut şi m-am zdrobit de stânci, de lemne şi de bolovani.
– Ce te doare?
– Mă doare totul-totul. Sunt zdrobit de tot.
Dar mâna străinului se plimba alinătoare peste trupul lui.
Şi pe unde trecea mâna parcă nu-l mai durea nimic.
– Mi-e sete, zise misionarul. Am pierdut atât de mult sânge aici.
Străinul îl ridică şi îl propti cu spatele de stânca lângă care căzuse şi pe sub care curgea o apă limpede.
Apoi, luând apă în palme, îi dădu să bea.
Îi dădu o dată, de două ori… A treia oară, însetatul, bând apa, văzu în palmele Celui Care îi dăduse să bea, urmele cuielor…
Dintr-o dată ochii i se deschiseră mari, inima i s eumplu de lumină şi un strigăt fericit îi ieşi de pe buze:
– Scumpul meu Mântuitor!…
Dar nu mai văzu pe nimeni. Numai un glas ducle mai auzi spunându-i:
– „Nu te teme, Eu sunt cu tine, du-te şi mărturiseşte-le din nou despre dragostea şi puterea Mea.”
Când l-au văzut din nou oamenii au spus:
– Dumnezeu lui l-a înviat din morţi. Dumnezeul lui este adevărat.
Şi acolo a rămas, până în zilel de azi o biserică creştină.
O tânără surioară a nostră a ajuns într-o şcoală depărtată.
Nimeni nu-L cunoştea acolo pe Hristos…
Dar după o lună, una dintre colegele ei se predase Domnului.
Peste câteva zile au urmat altele.
Ce minunată era primăvara în care intrau aceste suflete, rând pe rând!
Viaţa, numai viaşa tinerei noastre surioare le-a convertit. Căci un alt mijloc nu se putea acolo mărturisi despre Hristos.
Tineri fraţi creştini! Numai viaţa rămâne cel mai puternic mijloc de misiune. Nu uitaţi, atât pentru Hristos, cât şi împotriva Lui.
Slavă veşnică Ţie, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Care ai trimis pe ai Tăi până şa marginile pământului să propovăduiască oricărei făpturi de sub ce Vestea cea Bună a Evangheliei Tale, singura care aduce mântuire lumii întregi.
Te rugăm ridică misionari binecuvântaţi în slujba mântuirii, trimiţându-i înaintea Ta şi înaintea oamenilor să propovăduiască mai întâi prin viaţa lor trăită rodnic şi sfânt.
Căci dacă lumea va primi mântuirea, o va primi numai prin suferinţa lor.
Iar dacă va pierde mântuirea Ta, o va pierde numai prin nevrednicia lor.
Fă-ne, pe toţi tinerii şi tinerele Tale, nişte adevăraţi şi vrednici misionari ai Tăi.
Amin!
Cuvinte înţelepte:
Fiii mei trăiţi Cuvântul, nu numai să-l predicaţi,
astfel, ce zidiţi c-o mână, cu cealaltă dărâmaţi;
cei care trăiesc cu fapta ceea ce cu gura spun
vor zidi cu amândouă şi vor face lucru bun.
Traian Dorz
din volumul „Cărarea tinereţii curate”, pag.126 – 131
editura „Oastea Domnului” – Sibiu, 1993
1 Comment