Mărturii Meditaţii

TÂNÃRUL OSTAȘ – MEREU ÎN STARE DE „URGENȚÔ

„Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face  bunătate, nu este până la unul” (Psalm 13, 3).
„…Nenorocirile îşi au şi ele nu numai vremea, dar şi rostul lor… Pe credinţa slabă nenorocirile o nimicesc şi o pierd. Dar pe credinţa puternică, cu cât vin nenorocirile şi încercările mai mari, cu atât ea devine mai puternică şi de neclintit. Fiindcă rădăcinile ei se înfig mai adânc în Hristos” (Traian Dorz – Cărarea tinereţii curate).

Coronavirus, epidemie, pandemie, echipamente de protecţie, stare de urgenţă… sunt acum cuvinte fără de cuvinte, nu mai trebuiesc explicate, devin cunoscute, chiar trăite.

Din cuvinte teoretice, inactive, pe care le cunoşteam mai puţin sau mai mult, iată că acum au „ieşit” din dicţionar, din cultura noastră generală, şi sunt printre noi, iar prin „asimilare” pot deveni cuvinte active, pot lucra în noi şi cu noi, pot deveni cuvinte puse în practică. Din nefericire, din păcate, primul cuvânt ne poate duce chiar la moarte trupească.

M-am folosit de acest exemplu ca să înţelegem mai bine Cuvântul şi Cuvintele lui Dumnezeu, care pot fi luate din Biblie – Cartea Vieţii – şi asimilate de noi şi în noi, cu ajutorul şi puterea lui Dumnezeu, şi puse în practică, trăite, să simţim ajutorul, binecuvântarea, ocrotirea, fericirea, chiar pe acest pământ, dar şi viaţa veşnică fericită din Rai, din Cer.

Trăim o vreme ca şi studentul în sesiunea de examene. Fiind şi ei oameni, în acea perioadă trăiesc cu multe emoţii, frământări, îngrijorări şi, mai ales, cu păreri de rău, pentru că nu au folosit la maxim timpul avut la dispoziţie în vederea pregătirii examenelor. Mă refer acum şi aici la binecuvântatele adunări de doi-trei, de zeci, de sute, de mii de fraţi. Nu lăcrimaţi şi voi acum după ele? Nu lăcrimaţi de dorul după fraţi, nu lăcrimaţi, mai ales, că am întristat pe Duhul Sfânt, Sfânta Treime, cu prezenţa noastră mai mult firească în adunări, mai mult împinşi de gura părinţilor, cu mai puţină atenţie la adunare şi mai multă pe telefon? Eu cred că da. Ne pare rău după adunare, după Sfânta Biserică, după tot binele pe care îl puteam face şi nu l-am făcut…

E o vreme de reculegere, de pocăinţă, de limpezire, de lacrimi, de hotărâri, de legăminte… Mulţumim Domnului că prin: „Staţi în casă!”, hotărârea înaltei stăpâniri de care ascultăm acum, ne putem retrage şi în cămăruţa Domnului, unde, pe lângă protecţia trupului, putem beneficia şi de protecţia sufletului, de la Înaltul înaltelor stăpâniri. Mulţumim Domnului că s-au închis acum multe locuri primejdioase de pofte şi plăceri, de care, mai înainte, trebuia să fugim, pentru a nu ne infesta sufletele. Mulţumim Domnului că încă mai putem lucra, cumpăra şi vinde. Mulţumim Domnului că ne-a învăţat că în stare de urgenţă trebuie să renunţăm la unele drepturi, pentru a ne salva sănătatea trupului, ca pericol de infestare, iar dacă starea aceasta de azi, de urgenţă, de salvare a vieţilor umane, se poate ridica mâine, revenindu-se la o viaţă normală, starea de urgenţă pentru salvarea sufletelor noastre rămâne cu caracter permanent, fiind mereu în pericol de infestare duhovnicească.

Păcatul e un virus de temut, uneori nebăgat în seamă, nevăzut, iar noi trebuie să fim mereu în priveghere şi rugăciune, cu un echipament complet de protecţie, îmbrăcaţi cu toată armătura Duhului Sfânt… Starea de urgenţă duhovnicească se va ridica o dată cu ridicarea sufletelor noastre de pe acest pământ, unde am renunţat la multe drepturi ale lumii acesteia, nu numai pentru o viaţă normală duhovnicească, ci şi pentru o viaţă mult superioară, veşnică şi fericită, alături de Mântuitorul sufletelor noastre.

Mulţumim Domnului că, în această stare şi vreme, am înţeles mai multe şi putem cânta mai cu foc „Glasul rugăciunii mele”, rămânând mereu cu ecoul refrenului „Dumnezeul meu, ajută-mi, să-mi îndrept al vieţii rost, / căci mă leg din clipa asta / să nu fiu tot cum am fost”.

Iar dacă acum, „fraţilor, fiind despărţiţi de voi o bucată de vreme, cu ochii, nu cu inima” (I Tes 2, 17), cum şi Sfântul Apostol Toma a fost despărţit de cei doisprezece  (Ioan 20, 24) şi s-a bucurat de Învierea Domnului abia după opt zile, faţă de ceilalţi ucenici, când i S-a arătat Domnul şi lui, să ne fie şi nouă acest timp de despărţire – „cu ochii, nu cu inima” – un prilej de a putea ajunge şi recunoaşte pe Domnul şi a spune cu Sfântul Apostol Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

„DOAMNE, MÂNTUIEŞTENE, CĂ PIERIM!…” este ecoul binefăcător ce încă mai răsună şi se aude din glasul Părintelui Iosif, al gornistului nostru scump şi drag, ca fiind şi cea mai scurtă şi mai eficientă rugăciune ce trebuie să fie înălţată cu „ochii şi viaţa în Sus, spre Cer, spre Tatăl Ceresc”, mai ales „în vremuri grele, fără de care binele şi uşurarea nu vor veni”.

Ionel STANCIU

Lasă un răspuns