„Iată, am dorit poruncile Tale; întru dreptatea Ta viază-mă!“ (Ps. 118, 40)
Domnul, Care ne-a dăruit libertatea, iubeşte să lase liberă credinţa noastră. Se bucură să fie iubit, El Care a venit în lumea aceasta tocmai pentru că a iubit-o. Doreşte să fie iubit, El Care iubeşte pe tot omul care vine în lume, pentru că este Iubire.
Dreptul a dorit arzător poruncile lui Dumnezeu, ca un rob bun, ca un credincios zelos. Dorinţa lui nu este ca a acelui domnişor care caută cu aviditate o prostituată şi nici nu se aseamănă cu avarul, avid căutător de bani, căci nimeni şi nimic nu se compară cu nestăpânirea omului cuprins de pofte. La această din urmă categorie umană se referă Legea, când zice: «Să nu pofteşti femeia aproapelui tău şi să nu doreşti casa aproapelui tău şi nici ţarina lui, şi nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău!» (Deut 5, 21).
Aici, aşadar, se porunceşte să-L iubeşti pe Domnul-Dumnezeu şi, mai ales, să-L iubeşti cu afecţiune şi cu un profund sentiment al doririi.
Este cu adevărat prieten acela care iubeşte, chiar dacă până la un timp iubirea lui e mai mult teamă, fiind considerat prieten al lui Dumnezeu, omul care a dus până la capăt totul, când Domnul i-a poruncit. Iisus Însuşi a zis: «Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc» (In 15, 14).
Sf. Ambrozie – Comentar la Psalmul 118, V, 46 (Saemo 9. 238). Traducere din limba italiană, din volumul «Le meraviglie della Parola – dal Commento al Salmo 118», Edizioni Paoline, 1997, pag. 51-52
de Părintele Constantin NECULA
