Când pe pragul rugăciunii cu smerenie-am păşit,
o, de câte ori, Iisuse, Te-am minţit!
Când cu-a’ mele buze negre al Tău Nume l-am rostit,
o, de câte ori, Iisuse, Te-am minţit!
Te minţeam în faţa lumii când mă închinam smerit,
căci cu mâna ceealaltă am lovit!
Te minţeam atunci când milă arătam la cel lipsit,
căci pe-ascuns, cu răutate, l-am vorbit!
Te-am minţit atunci, Iisuse, mila Ta când o cerşeam,
căci pe altul, fără milă prigoneam.
O, de câte ori în viaţă, când smerit să par voiam,
eram doar de ochii lumii, Te minţeam!
Dar de-atâtea ori în viaţă când în Faţa Ta privesc,
am văzut că Tu ştii bine că minţesc…
Astăzi, lacrimile-amare ce le vărs necontenit
vor putea să spele oare ce-am minţit?
de Traian Dorz, din ”Cântările dintâi”