Ce se înţelegeau doi măgari
despre stăpânii lor
Doi măgari, întâlnindu-se la un gard, astfel se înţelegeau:
Ce mai faci, fărtate? Cum te mai lauzi?
Rău, prietene, rău de tot. Stăpânul meu îşi face de cap. De câte ori plec cu el la drum, mă ia o groază. Când plecăm de acasă, îi om ca lumea; să tot trăieşti în slujba lui dar pe drum se schimbă de nu-l mai cunoşti. Se opreşte la un anumit fel de case, unde-i larmă mare (cârciuma), iar pe mine mă lasă afară în drum şi stau… stau… în frig, în ploaie, nemâncat şi nebăut. Iar când iese afară, parcă-i scos din fire; ia biciul mânios, mă bate, mă înjură. Eu nu ştiu ce fac oamenii la casele acelea, dar trebuie că li se face ceva în ele pentru că pe toţi îi văd ieşind de acolo parcă betegi; unii abia se ţin pe picioare, alţii sunt furioşi şi înjură şi strigă de te ia o groază. De altcum eu nu mă mir deloc că se betegesc oamenii în acele case căci eu stau numai afară şi totuşi când se deschide uşa, mi se face rău de duhoarea ce iese de acolo. Nasul meu nu poate suferi putoarea ce iese din acele case, d-apoi cei ce stau ziua întreagă în acea duhoare?… Oare ce-i cu oamenii care umblă pe la casele acelea, de înjură aşa grozav pe unul ce-i zic ei Dumnezeu?; trebuie că-i un om tare rău acest Dumnezeu de-L înjură aşa de grozav. Şi să-ţi mai spun ceva. Ieri am auzit pe stăpânul meu strigând din casa cea afurisită pe un om: prietene Ioane, hai şi tu înăuntru la un pahar. Dar cel chemat a răspuns: din partea mea, dragul meu, poate putrezi pagul la casa asta; au am intrat în Oastea Domnului şi piciorul meu nu va mai călca în veci în iadul acesta.
Ce oameni buni trebuie să fie aceştia care spun aşa – adaogă celălalt măgar – şi ce bine trebuie să le fie fărtaţilor noştri care sunt în slujba lor.
Astfel se înţelegeau doi măgari despre om, despre cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu. Poate mulţi vor fi crezut că aceasta este o poveste de râs, dar eu socot că este de plâns.
„Te rog, ăsta-i drumul?“
Un om beat ce hălăduia pe străzile unui oraş, întreabă pe un trecător: te rog spune-i, ăsta-i drumul ce duce la tren?
O, nu – răspunse cel întrebat – drumul pe care mergi dumneata duce la spital şi la cimitir.
Va fi înţeles oare beatul înţelesul răspunsului?
„Racheta“ sticlei de alcool
De ani de zile, învăţaţii se frământă cu planul unei aşa numite rachete, cu care omul să poată zbura în lună. Un tun uriaş să sloboadă un fel de glonţ uriaş, în care vârându-se 2-3 oameni, să ajungă în lună.
Şi sticla de alcool este o astfel de rachetă. Când se aprinde alcoolul în lăuntrul omului, omul devine o „rachetă“ ce zboară cu o iuţeală extraordinară în direcţia… iadului.
Fiecare sticlă de alcool este o rachetă zburătoare spre iad. Fiecare sticlă de alcool duce grămadă de oameni spre iad.
O veche vorbă spune că se îneacă mai mulţi oameni în pahar decât în mare. În sticla de alcool mor mai mulţi oameni decât în toate războaiele şi nenorocirile din lume.
Părintele Iosif Trifa, din “Alcoolul duhul diavolului”
