1. Teme-te de păcat, căci ochii lui Dumnezeu cei ca para focului privesc cu atenţie şi cu mânie la ceea ce faci oricând faci răul!
Judecata dreptăţii Lui îţi pregăteşte îngrozitoarea răsplată a tuturor faptelor tale rele.
În ceasul în care nu te aştepţi.
Teme-te de orice păcat, fiindcă nici unul nu va rămâne nepedepsit!
2. Teme-te, desfrânatule, care faci lucruri scârboase la adăpostul nopţii
şi crezi că întunericul te acoperă de privirile lui Dumnezeu!
Căci, pentru ochii Lui, să ştii că întuneric nu există (Ps 139, 11-12)!
Iar urgia Lui va descoperi tot ce faci, aruncându-te într-o ruşine veşnică.
3. Teme-te, suflete stricat, care strici sufletele când pregăteşti otrava scrierilor tale imorale şi pornografice, ca să trezeşti pofta păcatelor în alţii, aruncându-i astfel în mocirla pierzării!
Ochii aprinşi ai lui Dumnezeu (Apoc 1, 14) te privesc şi îţi cântăresc pedeapsa cu gravitatea crimei tale de acum.
Şi cu acele crime pe care opera ta le va face încă şi după ce tu vei fi murit de mult, printre cei ce vor citi până la sfârşit ceea ce ai scris tu.
4. Cutremuraţi-vă toţi cei care faceţi răul în orice fel, în orice vreme şi în orice loc.
Căci ochii lui Dumnezeu vă văd… De aceşti ochi nu vă veţi putea ascunde nicăieri şi niciodată…
Decât în braţele lui Hristos – dacă veţi veni la El acum.
O, dacă aţi veni la adăpostul iertării Lui, prin pocăinţă!
O, dacă aţi veni acum!
5. Cu ce zdrobire de inimă primim şi privim plecarea dintre oamenii de pe pământ a fiecărui suflet care a fost evlavios şi vrednic, din numărul celor buni, atât de puţini şi de necesari printre noi! Căci viaţa lor era atât de binefăcătoare, de rodnică şi de frumoasă…
Ce păcat că sunt atât de puţini oameni buni pe pă-mânt!
Şi că aceştia rămân aşa de puţin pe el!
6. De fiecare dată ni se părea că locul unui astfel de om bun va rămânea pe totdeauna gol.
Că nimeni pe pământ nu va mai putea să îm-plinească binele în felul fericit şi frumos în care l-a împlinit omul acesta.
Dar, slăvit să fie Domnul, Care are grijă totdeauna să nu se piardă de tot sămânţa lui Abel, pentru ca nu cumva lumea să rămână numai seminţei lui Cain!
7. Ce adevărată şi mare este, într-adevăr, pierderea oricărui om evlavios şi bun de pe lume!
În ceata cea mică şi rară a oamenilor evlavioşi, fie-care plecare lasă un gol atât de adânc şi de dureros!
Să ne rugăm mult pentru umplerea acestor goluri amare cu suflete şi mai frumoase. Dumnezeu poate!
8. Fiecare scădere a celor buni este o pagubă, pentru că numărul celor care trăiesc cu evlavie voia lui Dumnezeu,
al celor care umblă cu bunătate şi dreptate în căile lor,
al celor care înalţă rugăciuni fierbinţi şi neîncetat pentru semenii lor
şi care umblă cu milă şi dragoste faţă de cei ne-norociţi,
şi care simt o dureroasă răspundere pentru mântuirea altora…
– numărul acelora nu este mare. Ei nu sunt mulţi. Şi nu au fost mulţi niciodată pe pământ.
9. Cu cât sunt mai mulţi ceilalţi oameni, care trăiesc într-un fel tot mai îndepărtat de evlavie,
– cu atâta cei evlavioşi care se duc dintre oameni sunt mai de regretat şi mai de neînlocuit.
Lumina şi bunătatea pe care le duc o dată cu ei împuţinează ceea ce a mai rămas ca nădejde şi uşurare – în faţa poverilor tot mai apăsătoare de păcate şi de întuneric – pentru ceilalţi.
va urma
Traian Dorz, din “Piatra Scumpã”
