Vedem chiar din Evanghelie cum lucrurile capătă o întorsătură cu totul ciudată: Iuda – Apostolul care a scos draci în numele lui Iisus, se pierde, iar tâlharul se pocăieşte în ultimul ceas şi se mântuieşte.
În Pateric ni se povesteşte despre un monah care s-a nevoit 40 de ani aşa încât a ajuns la o mare stare de sfinţenie. Dar într-o noapte l-a înşelat dracul cu un gând de mândrie (vai mândria aceasta care nu ne părăseşte până la mormânt! n. n.). A luat chipul îngerului de lumină şi i-a spus să se arunce într-o fântână adâncă pentru că îngerii vor veni că să-l ţină pe braţe şi astfel vor fi ruşinţi toţi cei care îl clevetesc. Şi nefericitul a ascultat şi în urma acestei înşelări, l-au găsit fraţii dimineaţa între viaţa şi morte. Nu şi-a mai revenit, după câteva zile a murit nebun.
Un bătrân atunci când ucenicul îi spunea de păcatele unor oameni consideraţi credincioşi răspundea cu înţelepciune: „I-ai văzut în rai?”
Şi acum două povestiri la polul opus:
În timpul prigoanelor, când în Rusia se ducea o luptă înverşunată împotriva credinţei s-a petrecut un fapt cu totul inedit care ne-ar face să fim mai reţinuţi spre a da sentinţe. Un grup de comunişti au luat o icoană şi o puşcă şi au pornit din sat în sat , din casă în casă şi au silit pe oameni să aleagă între a fi împuşcaţi sau a scuipa icoana. Dintr-un sat întreg cine credeţi că a opus rezistenţă? Un beţiv care a zis: „Toate le-am făcut dar asta nu o mai fac. Puteţi să-mi faceţi ce vreţi, eu icoana nu o scuip”. Şi a murit ca martir . Această povestire a spus-o păr. Rafil Noica.
O altă întâmplare mai veche, din sec VI. Fiind osândit oadată un ucigaş la decapitere „venea în urma lui un monah care voia să vadă cum îi taie capul. Pe când mergea pe cale văzând pe călugăr că vine către el îi zise:
– N-ai, oare, avva, chilie sau nu ai ce face?
-Negreşit am chilie şi treabă.
-Atunci pentru ce nu stai în chilie să-ţi plângi păcatele tale?
-Aşa-i frate nu mă prea îngrijesc de mântuirea sufletului meu. De asta vin să văd cum ai să mori, ca măcar aşa să vin la pocăinţă.
-Mergi avva, şezi în chilia ta, i-a spus ucigaşul, şi mulţumeşte lui Dumnezeu care ne-a mântuit. Odată ce s-a întrupat şi a murit Domnul pentru noi, omul nu mai moare de moarte veşnică” (Ioan Mosu, Limonariu, Alba Iulia , 1991, p. 77)
Cine are curajul să spună că nădejdea ucigaşului a fost una deşartă?
Sf Pavel ne propune o singură cale: „Duceţi cu frică şi cu cutremur mântuirea voastră” şi „Nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor” (I Cor 4, 5)
Iar poetul nostru pe care îl cităm aşa de des îndeamnă profetic: „…teme-te căci lenevirea pierde chiar pe cel ales…” sau „…Şi nu-ţi crede atinsă ţinta dincoace de-al morţii râu…”
În urma acestor exemple atât de credibile, în urma acestor îndemnuri venite din Biblie şi de la Părinţii noştri cum să mai fii sigur că „X” se va mântui şi „Y” se va pierde?
Câtă vreme nu am depăşit hotarul acestei lumi „suntem obligaţi să mărturisim că viaţa veşnică râmăne pentru noi o mare taină, cu siguranţă mai presus de puterea înţelegerii nostre”.
„Au rămas cele trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mare dintre toate este dragostea”
fr. Vasilică
