O dată cu planul Lucrării, Duhul Sfânt i-a descoperit Părintelui Iosif şi temelia pe care să zidească această Lucrare.
Prin lumini tot mai puternice, i-a arătat repede şi sigur, tot mai clar, pas cu pas, ce trebuie să facă şi cum trebuie să zidească.
Astfel, el a înţeles şi a ştiut de la început că taina şi puterea biruinţei lui şi a Oastei stau şi vor sta în Hristos. În Cuvântul Viu al lui Hristos. În Puterea Vie a lui Hristos, în Jertfa Vie a lui Hristos cel Răstignit.
„Toată lucrarea mântuirii noastre, va spune el încă de la început, stă şi va sta numai în Crucea şi în Jertfa lui Iisus cel Răstignit.
Crucea şi Jertfa Lui de pe Golgota au făcut, şi vor face, lucrarea mântuirii noastre. Fără această Jertfă, toată lupta şi truda noastră sunt în zadar. Toată lupta noastră şi toată nădejdea noastră pentru mântuire, stau numai în credinţa şi în încrederea noastră neclintită în Crucea şi în Jertfa vie a lui Iisus cel Răstignit. De fapt, Lucrarea Oastei Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit… Deci, fraţii mei, cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit, după cum a spus şi a scris marele Apostol Pavel că n-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit (I Cor. 2, 2), şi cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Iisus… (Evrei 12, 2)“.
De fapt, aceasta nu era o descoperire, ci, mai degrabă, o redescoperire.
Hristos era în mijlocul nostru, dar noi nu-L cunoscusem.
Bătea la uşa noastră, dar noi nu-L simţeam.
Ne vorbea de lângă noi, dar noi nu-L auzeam.
Era trimis la noi să ne aducă mântuirea slăvită, dar noi nu-L primeam. Căci nu fusese nimeni să ne trezească din somnul păcatelor în care zăceam. Nici să ne arate limpede calea şi lumina din întunericul şi rătăcirile prin care bâjbâiam. Acum Hristos era înălţat cu toată puterea, cu toată căldura şi cu toată hotărârea sufletului, în faţa tuturor sufletelor şi în mijlocul tuturor stărilor.
Acum chemarea Lui o auzeam cu toţii limpede, stăruitoare şi dulce cum n-o mai auziserăm niciodată. Cel ce ni-L arăta, simţeam că Îl cunoaşte pe Iisus. Şi că tot ce spune el despre mântuirea şi viaţa cu Iisus, el le trăieşte în totul. De aceea îl ascultau tot mai multe suflete şi îl urmau tot mai cu drag.
Pe măsură ce ochii slujitorului erau tot mai aţintiţi la Stăpânul său Iisus, iar urechea lui era tot mai atentă la Cuvântul Lui, viziunea i se adâncea şi i se lărgea, pătrunzându-se tot mai deplin de marile adevăruri în aflarea şi cunoaşterea cărora stătea salvarea noastră, şi ca indivizi şi ca popor.
Astfel, cea dintâi şi cea mai mare trebuinţă a ţării şi a poporului nostru aflăm puternic că stă numai în cunoaşterea vie a lui Hristos.
Dacă L-am avea cu adevărat pe Hristos, nu ne-ar mai lipsi nimic. Toate le-am dobândi prin El şi o dată cu El, căci în El avem totul deplin (Col. 2, 10).
Curând el va spune: De fapt, nu beţia şi sudalma sunt răul cel mai mare de care suferă poporul nostru, ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Iisus cel Răstignit. Căci dacă L-am avea pe El nu numai că n-am trăi în întunericul acestor ruşinoase păcate şi patimi, ci am umbla cu toţii în toată curăţia şi bucuria luminii minunate a lui Dumnezeu.
Astfel se aşeză tot mai puternic şi mai adânc, ca piatra din capul unghiului Lucrării, temelia cunoaşterii şi primirii lui Iisus Hristos ca Mântuitor personal, de către oricine îşi doreşte cu adevărat mântuirea sufletului şi mântuirea neamului nostru.
Încă de la început, în viziunea Părintele Iosif, aceste două mântuiri – a sufletului şi a neamului – erau strâns legate una cu alta şi una de alta. Ba încă el chiar condiţiona mântuirea noastră de lupta pentru mântuirea tuturor alor noştri. Hristos nu S-a mântuit numai pe Sine, zicea el, ci a murit pentru mântuirea multora.
Sf. Apostol Pavel, de asemenea, după cum scrie el însuşi „noi n-am căutat folosul nostru, ci al celor mulţi ca să fie mântuiţi…“ (I Cor. 9, 12).
Ceilalţi apostoli şi sfinţi Părinţi, de asemenea au făcut tot aşa.
Nici noi nu vom putea fi mântuiţi altfel…
Temelia cea dintâi pentru mântuirea sufletului nostru este să-L cunoaştem şi să-L primim oricare dintre noi în inima şi în casa noastră pe Hristos.
Apoi, cea de-a doua, tot aşa de însemnată, este munca şi lupta noastră de a-i face pe toţi oamenii să-L cunoască şi să-L primească în viaţa lor ca Mântuitor şi Stăpân pe El.
În aceasta stă toată taina înnoirii, puterii şi rodirii noastre.
Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. I, cap. 8 – Așezarea temeliilor veșnice
