ŢI-AU PLĂCUT ÎNVĂŢĂTURILE DIN CARTEA ACEASTA?

Dragă cititorule! Eu ştiu că ţi-au plăcut învăţă­turile din cartea aceasta. Pe unele locuri, te-ai înfi­orat cu sufletul, citindu-le.

Mă grăbesc însă, acum la încheiere, să spun că singură numai plăcerea acestor învăţături nu fo­loseşte nimic, n-ajută cu nimic lucrarea mântuirii sufleteşti.

Diavolul râ-de de plăcerea sufletească cu care cineva citeşte Biblia şi alte cărţi religioase, câtă vre-­me cititorul se tăvăleşte mai departe în păcate, şi de răutăţi nu se lasă. Din această plăcere, omul nu câştigă nimic, şi diavolul, aşijderea, nu pierde ni­mic. Ba încă diavolul câştigă din acest lucru.În chipul de mai jos, se vede un om citind cu interes şi plăcere învăţăturile despre corabia lui Noe. Nu e de ajuns însă numai plăcerea de a citi cărţi religioase. Această plăcere trebuie să treacă la o hotărâre contra păcatelor.

Diavolul e şiret mare. El cunoaşte Scriptura. EI cunoaşte Scriptura mai bine decât cei mai mulţi creş­tini de azi (când cu ispita în pustie, diavolul s-a dis­putat din Scriptură cu Mântuitorul). Diavolul cu­noaşte cuvintele ce le-a zis Mântuitorul: „De nu aş fi venit şi nu le-aş fi grăit lor, păcat nu ar avea, dar acum nici un răspuns n-au pentru păcatul lor“ (Ioan 15, 22).

Diavolul se bucură când creştinilor li se vestesc Evanghelia şi mântuirea, dar ei se tăvălesc mai de­parte în păcate şi de răutăţi nu se lasă. În acest caz, nu vor avea „răspuns“ pentru fărădelegile lor. Li s-a arătat calea, dar n-au mers pe ea.

Diavolul se bucură când se înmulţeşte cunoştin­ţa religioasă a omului, dar omul înoată mai departe în fărădelegi, pentru că atunci omul nici un răspuns nu va avea în Ziua Judecăţii pentru păcatele sale.

Cel ce citeşte cărţi religioase şi ascultă cu plă­cere predici, dar se ţine de toate răutăţile, n-a câştigat cu nimic mai mult decât cel ce petrece în totală nepăsare de cele sufleteşti.

Vai de cel ce trăieşte în nepăsare de cele su­fleteşti; ştie citi, dar nu citeşte Biblia şi alte cărţi re­ligioase. Dar nu dobândeşte nimic nici cel care citeşte, dar de răutăţi nu se lasă.

Aşa e şi cu „corabia“ aceasta. Diavolul râde de cel ce o citeşte cu plăcere, dar se tăvăleşte mai de­parte în păcate şi fărădelegi. Faţă de plăcerea lui, diavolul stă liniştit şi râde. Parcă ar zice: „Citeşte, omule, citeşte, căci până când citeşti şi în păcate mai departe te tăvăleşti, eu nu mă sperii, eu râd de plă­cerea ta.

Îţi place? Şi mie îmi place. Plăcerea ta e bucuria mea. Plăcerea ta e câştigul meu, căci ţi s-a vestit mântuirea, şi în Ziua Judecăţii, răspuns nu vei avea. În ziua când se va ţine Judecata, al cui să fii: al meu ori al lui Dumnezeu? Tu vei rămâne al meu, pentru că ai cunoscut adevărul mântuirii, dar nu l-ai făcut… Ţi s-a vestit mântuirea, dar n-ai primit-o… Ţi s-a arătat pierzarea, dar nu te-ai ferit de ea…

Diavolul nu se sperie de plăcerea cea sufleteas­că a omului. El se sperie numai când plăcerea tre­ce într-o hotărâre contra păcatelor. Diavolul se cu­tremură numai când plăcerea cu care citeşte cineva Biblia, Psaltirea şi alte cărţi religioase, se schimbă într-un cutremur sufletesc… într-o schimbare din te­melie a vieţii… într-o rupere cu lumea şi păcatele.

Diavolul se cutremură şi fuge îngrozit când plă­cerea sufletească îl îngenunchează pe om la picioarele Crucii şi îşi predă viaţa Domnului, ca să încea­pă o viaţă nouă cu El.

Diavolul se cutremură şi fuge numai când pui hotărâre să o rupi cu viaţa şi trecutul tău cel păcătos şi să începi o viaţă nouă, de luptă şi biruinţă, contra lumii şi contra ispititorului. Despre cum se câştigă această luptă, citiţi în cartea «Ce este Oastea Dom­nului?». Oastea Domnului este o mişcare de renaştere sufletească. Oastea Domnului este şi ea o „corabie“ de mântuire sufletească, este o rupere cu duhul acestei lumi; o ieşire din răutăţile lumii. Pes­te douăzeci de mii de suflete au intrat până acum în această „corabie“.

Dragă cititorule! De vrei să ai folos sufletesc din citirea acestei cărţi, nu te mulţumi numai cu plă­cerea, ci intră în Oastea Domnului, primeşte-L îndată pe Domnul, ca să începi o viaţă nouă cu EI.

Să-L primim pe Domnul şi Jertfa Lui cea sfântă: aceasta este corabia mântuirii noastre sufleteşti. Diavolul a biruit cu ispita şi pe Adam şi pe Noe.

A încercat să-L biruie şi pe Domnul Iisus. Dar faţă de Domnul, a rămas ruşinat şi bătut. Sus pe Gol­gota, diavolul a rămas înfrânt şi biruit definitiv.

Dar pentru noi n-ar avea nici o însemnătate această biruinţă a Domnului şi înfrângere a diavolului, câtă vreme Domnul nu ar fi câştigat această bi­ruinţă şi pe seama noastră. Biruinţa de pe Golgota este şi biruinţa noastră… Este un dar ce ni se îmbie şi pe care primindu-l, putem birui pe ispititorul şi ispitele lui.

Golgota ne este o cetate nebiruită, ne este o corabie de mântuire sufletească. Biruinţa noastră şi mântuirea noastră atârnă de intrarea în această corabie. Numai în această corabie putem scăpa de ispitele lumii.

Noe a fost tare în credinţă când lucra la cora­bie, la ieşirea din lume… A fost tare când era în corabie, când i se rupsese legătura cu pământul, cu lumea, dar s-a clătinat îndată ce a ieşit din corabie şi a atins pământul. Aşa e şi cu noi. Suntem tari şi ispitele nu ne pot înfrânge numai câtă vreme suntem înăuntru în corabie. Îndată ce ieşim din ea, ne biruie ispititorul şi lumea.

Aici este puterea mântuirii noastre. Corabia Cru­cii ne rupe din lume, ne scoate din duhul acestei lumi. „Voi din lume sunteţi – zicea Mântuitorul –­ dar nu sunteţi în lume“. Noi trăim în lume, dar nu în duhul ei.

Când am fost în pelerinaj la Ierusalim, plecând din Constanţa, ni s-a rupt legătura cu ţara, cu pământul. Şi totuşi eram în ţară, pentru că vaporul re­prezenta ţara românească (orice vapor este un te­ritoriu al ţării respective). Pe la Ţarigrad, Jaffa, Ale­xandria, pe întinsul apelor, eram în România, cu toate că n-atingeam pământul ei.

Aşa e şi cu corabia Golgotei. Ea ne scoate din lume, cu toate că noi trăim încă în lume.

Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului şi toţi câţi sunteţi înăuntru în corabie! Strigaţi neîncetat pe cei păcătoşi să se lase de răutăţi şi să intre în corabie!

Spuneţi-le că urgiile vremilor noastre sunt che­marea Domnului să intrăm îndată în corabie. Stri­gaţi în toate părţile: „Oameni buni, vine urgia cea mare, vine prăpădul cel sufletesc, lăsaţi-vă de rău­tăţi şi intraţi îndată în corabie!“.

Rugăciune

Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Ajutorul Tău şi sfatul Tău le-am cerut când am început să lucrez la această corabie. Şi Tu mi le-ai dat. Ca oarecând lui Noe, mi-ai arătat tot anume cum să lucrez la această corabie. Mi-ai arătat tot anume cum să tâlcuiesc corabia potopului: Eu am lucrat după planul Tău. Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

Iisuse, scumpul meu Mântuitor! Corabia aceasta a fost gata de mult. Ea s-a gătat în clipa când ai murit pentru noi şi Te-ai făcut Mântuitorul nostru. Eu n-am făcut altceva decât am arătat oamenilor mai lămurit această corabie şi i-am chemat să intre în ea. Tu eşti Corabia mântuirii noastre, Tu eşti Cârma­ciul ei şi Puterea ei. Slavă Ţie, Mântuitorule, slavă Ţie!

Duhule Sfinte, Trezitorule al păcătoşilor! Tre­zeşte cu puterea Ta pe cei ce dorm în păcate! Tre­zeşte-i să vadă apele pieirii şi să audă chemările mântuirii! Trezeşte-i şi ajută-i să intre în corabie! Iar pe noi, cei intraţi, şi pe cei ce vor intra, întăreşte-ne cu darul şi harul Tău să rămânem în corabie până la sfârşitul vieţii noastre… Să rămânem până în clipa când corabia va pleca cu noi spre Patria cea ce­rească… spre Ierusalimul cel ceresc.

Amin.

Preot Iosif TRIFA
”Corabia lui Noe” ,
Ediţia a IV-a

Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998

Reputeți citi din nou cartea toată: aici

error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *