O, cât de însemnat lucru este ca oamenii credincioşi să dovedească prin tot felul lor de a vorbi şi a se purta înaintea tuturor celorlalţi semeni, în orice loc, dar mai ales aici între cei cu care suferim împreună, că suntem vrednici să vorbim în numele Domnului Iisus Hristos şi al Evangheliei Lui. Toţi aceşti semeni ai noştri chinuiţi aşteaptă să vadă mai întâi în viaţa noastră frumoasă şi curată adevărul biblic despre care le vorbim lor. Căci dacă nu văd o purtare bună, mai bine nici n-am vorbi, fiindcă mai mult rău facem. Şi mai multă ocară aducem. Nu atât Numelui lui Dumnezeu, cât numelui nostru şi numelui Lucrării Domnului din care ne lăudăm că suntem.
S-a dovedit însă că în ciurul şi în focul acesta prin care treceam s-a curăţit şi mai mult doar ceea ce era mai dinainte curat. Şi s-a ales şi mai frumos doar ceea ce era mai dinainte ales. Căci ceea ce fusese gunoi mai dinainte de cernere – tot gunoi se dovedea şi acum. Amestecătură intraseră în decantorul acesta greu – şi tot aşa treceau şi prin el.
Cred din toată inima că Dumnezeul nostru ştiuse acest adevăr şi-l cunoscuse bine. El nici nu avea nevoie să ne mai treacă prin cernerile astea. Dar noi nu ne cunoşteam. Noi aveam nevoie să fim cernuţi, pentru ca să ne cunoaştem nu numai pe noi înşine, ci şi pe ceilalţi, cu care eram împreună, cu care lucram împreună. Pe care nu-i cunoşteam în adevăr, fiindcă, stând prea departe de intimităţile lor, ştiau să se ascundă şi să se prefacă… Şi reuşeau să ne înşele cu felul lor şiret, de ani de zile, buna noastră credinţă…
Acum iată-ne aici! Ţine-ne în foc, Doamne, până ce ne vom lămuri şi în noi şi între noi!
Hristos – mărturia mea / Traian Dorz. – Ed. a 4-a, rev. – Sibiu : Oastea Domnului, 2016 , pag.363
