Fratele Titus NECULCEA
Voi povesti ceva referitor la starea şi împrejurările şi motivele care au determinat întoarcerea mea la Dumnezeu. Ea este lungă, greoaie şi încărcată de multe încercări. Eu caut doar să spicuiesc din ele numai pe cele mai importante. Eu am fost miner, am lucrat în subteran. În 1955, m-am eliberat din armată. În primăvara anului 1956, am plecat pe un şantier la lucru în Constanţa, unde nu mi-a convenit felul de salarizare şi de acolo m-am mai luat cu cineva şi am plecat direct în Petroşani. M-am dus la mina Petrila şi m-am angajat acolo. Am lucrat acolo 4 ani de zile. În 1959, toamna, m-am întors la Leşunţ. Mi-am făcut transferul la mina din zona Bazinul Domnilor. M-am întors pentru că era mai aproape de casă, tocmai începusem să-mi fac un pic de casă şi, ca să fiu mai aproape de familie şi de casă, m-am retras aici. În 1960, pe 8 ianuarie, am avut un accident de moarte. Prin mila lui Dumnezeu, am scăpat. Dar după dreptatea lui Dumnezeu trebuia să mor. Nu ştiu care o fi fost pricina că Dumnezeu S-a îndurat de mine, că doar n-am fost credincios aşa cum trebuia. Dar am avut ceva de la Dumnezeu la care să fiţi foarte atenţi: am avut un dar înnăscut şi cred că acesta m-a ajutat. În viaţa mea nu mi-a plăcut să-mi bat joc de cineva, să râd de cineva, să fac glume, să fac alte exchibiţii, cu toate că nu citisem Biblia şi nu cunoşteam Taina Cuvântului lui Dumnezeu. Dar dacă cineva făcea batjocură de cineva, eram cel mai aprins împotriva celui care îl batjocorea. Aveam o compasiune faţă de oamenii necăjiţi, oamenii infirmi, oamenii bolnavi, chiar mintali. Mi-aduc aminte de un caz de prin şantier, din Constanţa. Au plecat cu noi din zona Rădăuţiului şi din alte sate vreo 15, printre care a fost şi un om mai redus aşa mintal, mai slăbuţ în a judeca, în a aprecia lucrurile. Acolo, pe şantier, unii căutau să facă batjocură de el şi s-a întâmplat că chiar în dormitor dormeam şi erau nişte şmecheraşi de prin zona Dobrogei care îl luau în batjocură, ba îl scoteau din minte, îl chemau la băut, îi luau banii, îi beau. Interveneam cu multă brutalitate şi o dată chiar m-am răzvrătit cu scandal împotriva acelora şi eram tânăr, sigur, tărişor. Mi-aduc aminte că am prins de un pat, ei se răţoiau la mine, şi când am prins de un pat şi l-am învârtit deodată, au fugit afară. I-am luat apărarea, nu s-au mai legat de el. Deci acesta o fost principiul meu, pentru care cred că Dumnezeu S-a îndurat de mine.
Deci nu mi-a plăcut să fac batjocură de nimeni. Apoi, citind Biblia, am găsit eu Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, dar eu nu ştiam de aceasta. La vârsta de 28 de ani, în 1960, am avut accidentul acesta. Dar mai avusesem încă două accidente în 1959, la mina Petrila, tot accidente de moarte. La primul accident de la Petrila am fost închis în abatajul de cărbuni. Prin minune dumnezeiască, am fost salvat. La al doilea accident s-a răsturnat o maşină de buşteni şi eram deasupra pe buşteni. S-o răsturnat într-o râpă şi s-o dus de trei ori până într-un pârâu şi maşina o luat foc şi eu am scăpat prin minune dumnezeiască. Şi al treilea accident o fost acesta: s-a desprins un bloc de 3 tone şi a căzut pe mine şi m-a prins, numai umerii şi capul îmi rămăseseră afară.
Aceasta a fost ultima încercare ca să mă hotărăsc şi să mă predau lui Dumnezeu din toată inima. Eu aveam un Nou Testament împrumutat şi-l purtam cu mine, dar nu citeam din el. Am încercat o dată să citesc şi aproape că nu înţelegeam nimic. Şi, când am văzut că nu înţeleg ceea ce scrie, l-am închis şi l-am pus în valiză. Cineva mi-a cerut să i-l vând şi n-am vrut să-l vând. Era ceva care se ţinea. De vândut nu-l vindeam, îl ţineam ca pe un odor de mare preţ, dar nimic nu citeam, aşa cum este ispita peste tot şi la toţi. Mai ales tinerii sunt ispitiţi cu neglijarea citirii cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum am fost şi eu. A venit vremea aceasta, accidentul în 1960, 8 ianuarie, ora 10 (22:00, n.n.). De un sfert de oră intrasem în schimbul trei. La un sfert de oră s-a petrecut fenomenul acesta. Eram doi inşi, de fapt eram mai mulţi, dar eram împrăştiaţi pe galerie. Noi am fost două săptămâni acasă de sărbătorile de iarnă şi galeria a rămas neîntreţinută, iar, între timp, aceasta a început să se dărâme. Armam cu lemn numai unde era pericol, din lipsă de material. Unde era cel mai periculos armam, iar unde socoteam că mai rezistă treceam cu vederea, pentru că nu aveam materiale, galeria era pe un vârf de munte şi transportul era foarte greu. Cu caii căram lemne, că în zona unde eram era numai fag şi nu aveam lemn de mină. Noi când am intrat, venind imediat după sărbători, am găsit galeria pe trei patru porţiuni surpată şi linia blocată, deci nu mai puteai circula. Eu am rămas la primul blocaj, că eram şase inşi, şi pe alţi doi i-am trimis mai înainte, alţi doi mai în fund, deci ne-am împărţit şase oameni pe cele trei porţiuni ca să eliberăm linia pentru a putea scoate materialul. Dar aceste locuri trebuiau si armate acum, pentru că prezentau pericol. Ne-am pregătit lemn şi ne-am dus acolo şi, când am început, am prins prima armătură şi, când am vrut să o pun pe a doua, am văzut că stâlpul din dreapta de la canal n-avea rază şi a trebuit să bat un pistol, aşa se numeşte, de 20 cm cu burghiu, ca să împuşc să am unde prinde stâlpul. Şi am împuşcat, dar tocmai blocul acesta era crăpat.
Pe acesta voiam să-l asigur să nu se dărâme. Când am împuşcat cu pistolul, bubuitura aceea l-a slăbit şi mai tare. Am ridicat lemnul trebuind să-l aşez în formă de trapez, aţi învăţat poate şi la şcoală armătura trapezoidală. Când am pus, nu mergea grinda, era stâlpul mai lung. L-am pus între linie ca să-l scurtez. Colegul meu îl ţinea de capătul celălalt, iar eu îl scurtam. În timpul acesta s-a desprins o piatră de sus şi mi-o căzut în cap. Când mi-a căzut în cap eu numai am făcut ca broasca, am căzut în şezut între linie şi am văzut pericolul, am ştiut că-i pericol că acum eram bătrân. În detaşare, am făcut 2 ani şcoala de mineri, am învăţat şi ştiam ce înseamnă pericolul din mină, pentru că în mină este exact ca în linia întâi de pe front. Fiecare zi tot ceva nou îţi prezintă, pericolul este foarte mare, de la o zi la alta nu eşti sigur pe viaţa ta. După ce am căzut jos, m-am întors repede să ies din raza aceea. Şi atâta am apucat. Am tras piciorul sub acesta, m-am sprijinit să mă trag, şi-aşa m-a prins. A venit blocul şi m-a prins în poziţia aceasta. Am avut noroc că partea canalului totdeauna e mai jos, pentru că galeria se face cu canal de scurgere cu 5% panta, ca apa să se scurgă la vale.
Am avut norocul, e un cuvânt vechi care nu trebuie pronunţat, am avut fericirea de la Dumnezeu de canalul cu adâncimea lui, coroana şinei şi lemnul de la capătul piciorului că altfel îmi sfărâma bazinul şi eram distrus. Şi cum s-a dărâmat blocul, mi-a rupt piciorul drept dintre genunchi şi coapsă, dar eu nu am ştiut, că nu simţi nimic, în focul acela nu simţi nimic, că fulgerător se petrece. Lampa mea mi-a prins-o sub bloc. Omul respectiv, ucenicul care era, avea lampa cu el.
Când a văzut că m-a prins – el era un om atunci angajat prima dată, prima lui zi de mină. Era din Oltenia, din sat cu inginerul şef de sector, şi tocmai mi l-a dat mie inginerul -, s-a speriat şi a rupt-o la fugă, a ieşit afară. Eu am strigat după el să vină înapoi. El a luat lampa şi a fugit şi m-a lăsat pe întuneric. Când a venit, tremura bietul şi a pus lampa jos şi zice: Ce să-ţi fac? Şi i-am spus: Bagă ranga aici şi încearcă să ridici puţin să vezi dacă nu se mişcă blocul să pot să mă scot de aici. A încercat, era voinic, era în vârstă de vreo 45 de ani şi a ridicat şi s-a îndoit burghiul. S-a îndoit burghiul, dar nu s-a mişcat blocul. Zic: Lasă, fugi repede în front şi cheamă-i pe ceilalţi. În timpul când s-a necăjit să ridice el, un alt bloc era crăpat drept deasupra capului, numai să-mi fi venit în cap că acolo îmi era mormântul. El a luat lampa şi a plecat, iar eu am rămas în întuneric ca în iad, îţi bagi degetele în ochi în mină şi nu vezi nimic. În timpul acesta eu am început să mă mişc să văd care e situaţia. Când am tras de piciorul drept s-au întins muşchii şi atunci am simţit că piciorul drept e rupt. L-am împins înapoi să nu se rupă măduva, că deja noi eram şcoliţi că dacă se rupe măduva trebuie tăiat piciorul, nu mai avea viaţă. Am împins înapoi şi m-a umplut apa, am început să transpir şi am căzut într-un fel de agonie. Parcă mă pierdusem. Am înţeles atunci, în clipele acelea, un mare secret. Secretul morţii se numeşte.
În ziua morţii, atât e de scurtă viaţa cât de azi-dimineaţă până acum, deci o zi. Dacă ai trăi şi o mie de ani pe pământ, în ziua morţii viaţa e o zi, atât îţi apare în partea stângă, de-o zi, iar în partea dreaptă îţi apare veşnicia, îi vezi nesfârşitul şi te vezi implicat în ea, adică vezi că nu ai nici tu sfârşit ori în bine ori în rău. Acesta e primul secret.
Al doilea secret al morţii este că tot ce ai făcut în viaţă bine sau rău se filmează, se fotografiază. Nimic nu se trece cu vederea. În ceasul morţii vine îngerul de la botez, după cum e arătat în Biblie, cum spune şi Mântuitorul, vine îngerul şi spune: Uite aici, te duce la locul faptei, uite aici ai făcut răul acesta aşa şi-aşa. Automat recunoşti. Da, am făcut răul acesta. Şi, după ce recunoşti, vine mustrarea conştiinţei. Aşa-i de amară mustrarea conştiinţei şi primul gând care te duce ca să te uşurezi, ai vrea să dispari să nu mai exişti, adică să te descompui, să nu mai exişti ca să scapi de mustrarea conştiinţei, dar nu scapi. Trece la o altă poziţie.
Uite, aici ai putut să faci binele acesta şi nu l-ai făcut. Automat recunoşti: Da, am putut să fac binele şi nu l-am făcut. Iar vine mustrarea conştiinţei şi poziţie cu poziţie te duce până la capătul vieţii, până la momentul acela în ceasul în care eşti după care dispare şi apare un întuneric şi o groază.
După ce mi-a dispărut totul dinaintea ochilor, cum eram aşa, mă sprijineam în mâini, am plecat capul în jos şi am început să plâng şi atât am zis: Doamne Dumnezeul meu, văd că mor, dar îmi pare rău că mi-am pierdut sufletul. Dar nu aşa cum vă spun din poziţia aceasta, vă puteţi închipui.
Dar dacă Tu mă ajuţi să scap de aici, eu de azi înainte îmi schimb viaţa, fără să ştiu că într-adevăr Biblia cere asta. Aveam în instinctul meu, aveam un simţ că există o dare de seamă, dar totdeauna era amăgit şi înşelat. „Ei, unde o merge toată lumea oi merge şi eu”, cum de altfel mulţi au cuvântul acesta.
În momentul când am zis: de azi înainte îmi schimb viaţa, s-a produs un fenomen ce nu se poate descrie, dar vă puteţi închipui. Ca şi cum ai pune mâna pe curent, pe o sârmă electrică, a apărut deodată în creştetul capului un curent care a făcut „şfrrr” până în vârful degetelor, a mers automat.
Şi din starea de groază cum eram, deodată a venit peste mine o pace şi o linişte, parcă eram într-un fotoliu, exact cum spune Psalmistul David: Dă-mi, Doamne, iarăşi bucuria mântuirii şi cu duh stăpânitor mă-ntăreşte ca să pot învăţa pe cei fără de lege căile Tale, iar acei necredincioşi la Tine să se întoarcă. Exact fenomenul acesta l-am simţit, harul şi puterea Duhului Sfânt cum m-a înviorat şi m-a transformat din deznădejde într-o nădejde; dintr-o groază, într-o mângâiere. Eram liniştit acum, dar asta a durat să zic 1 minut, 1 minut şi ceva, pentru că omul pe care l-am trimis s-a dus ca gândul, cam 500 m a trebuit să fugă şi tot strigând. Au venit imediat şi, într-adevăr, când au venit, le-am spus ce să facă. Zic: Băgaţi doi răngile aici şi doi aici şi ridicaţi. Era un bătrân, un artificier şi am spus: Bade Costică, matale să mă prinzi de subsuori când ridică ei blocul ca să mă tragi, că eu trebuia acum să bag mâna pe sub bloc să prind de cizmă ca să nu rămână piciorul în urmă, să nu se rupă măduva. M-am necăjit şi m-am plecat aşa greu şi am prins, atâta am putut să prind de tureatca cizmei, am prins-o cu două degete şi am ţinut strâns, iar când au ridicat ei, zic: Acum trage, bade Costică, trage-mă. Şi m-a tras de am şuluit aşa cum tragi un sac. M-a tras şi a dat drumul la bloc jos că atât au putut să ridice patru inşi. Au venit şi m-au sculat în picioare. Când m-am sculat în picioare m-am rezemat pe picior şi acesta nu părea rupt. Ei erau nişte băieţi tineri tot angajaţi din zona noastră de-acolo din partea Rădăuţiului şi-mi zic: Ai ceva rupt? Zic: Piciorul drept e rupt. Unde e rupt? Când m-au apăsat pe el, mi-a făcut genunchiul de-aici şi aşa s-au speriat băieţii. Zic: Staţi liniştiţi, nu e nimic, mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu atâta. Într-adevăr, povestea e lungă, eu am căutat să o scurtez să ajung la finalul şi la importanţa adevăratei minuni dumnezeieşti. M-au dus la spital, am stat două luni de zile la Vatra Dornei în ghips, mi-a făcut o gaură prin şold, mi-a băgat o tijă ca să stea osul drept ca să se prindă.
Atunci am avut primul vis duhovnicesc care mi s-a arătat.
Eu două săptămâni am avut aşa o durere, două săptămâni n-am mâncat nimic şi plângeam ca un copil, şi, ca mângâiere, ca întărire din partea Domnului, am avut primul vis în care mi s-a arătat răstignirea de pe Golgota. Asta a fost prima descoperire dumnezeiască ce am primit-o eu pentru ca să mă liniştesc şi ca să mă mângâie. Parcă eram pe Golgota. Îl văd pe Domnul cum Îl întinde, dar viu, mişcător, exact ca şi cum vezi într-un film. Unul Îl ţinea de picioare, doi Îi ţineau mâinile şi unul Îi bătea cuie la picioare. Chiar şi sunetul ciocanului mi-a rămas cum bătea. Era un înger în picioare la capul Domnului Iisus care spunea aşa: Crucea se ridică, dar am pierdut esenţa. Atâta mi-a rămas. Cuiul se bate pentru scoaterea cuiului, deci s-a înţeles, pentru scoaterea păcatului.
Şi cum Îi bătea cuie în palme, Domnul Iisus făcea numai hmm, hmm, întorcea capul şi, în felul acesta, când m-am trezit, am zis: Da, e adevărat! Şi apoi am stat două luni de zile în Vatra Dornei, iar în a treia lună, în martie, mi-a dat drumul acasă cu tot cu ghips. Când am ajuns acasă – fratele meu între timp mi-a adus valiza şi tot bagajul pe care îl aveam la mină –, pe 15 martie, i-am spus femeii: „Du-te şi caută în valiză că ai să găseşti un Testament Nou, să mi-l aduci încoace.”
Şi mi l-a adus şi am început să citesc. Într-o săptămână-două l-am terminat de citit, dar când am început acum să citesc, cu alţi ochi vedeam, altfel înţelegeam lucrurile. Şi când am ajuns la Psalmul 49 în Biblie, unde spune: „Cheamă-Mă în ziua necazului că Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi”, imediat am făcut legătura cu necazul de sub stâncă. Ţin minte şi în veci nu voi uita. Era ora 9 ziua când am început a plânge până seara. Nu era nimeni acasă, eram numai eu, soţia era dusă să care nişte gunoi la nişte pământ. Şi toată ziua nu a fost acasă. Toată ziua am plâns şi n-am mai putut citi. Acum plângeam de bucurie. „Cheamă-Mă în ziua necazului că Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi”. Şi spune mai jos: Să ai peste tot cuvintele Mele în gura ta şi ai legământul Meu. Când tu vezi un om te uneşti cu el, dai drumul din gură la rău, vorbeşti împotriva fratelui tău, iată ce ai făcut şi Eu am tăcut, ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine, te voi mustra şi-ţi voi pune toate sub ochi.
Deci cu acest cuvânt am rămas toată ziua plângând de bucurie. Acesta este răspunsul primit de la Dumnezeu în urma încercării şi vergii mai bine-zis, o vargă puternică cum spune Psalmul 42: „Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.” Toiagul înseamnă învăţătura, iar nuiaua e mustrarea. Să vă notaţi, că sunt cuvinte care trebuie să vă rămână totdeauna. Toiagul şi nuiaua Ta mă mustră.
Am mai purtat o lună ghipsul, după care l-am dat jos şi m-am dus la Vatra Dornei înapoi pentru control. Mi-a spus că merge bine, că piciorul s-a prins, n-am rămas cu urmări, am fost pensionat 1 an şi şase luni, de accident. Am început din nou să citesc Noul Testament şi din nou şi din nou. Acum mă frământam după o Biblie mare. Era foarte greu în zilele acelea, foarte greu era de ajuns la o Biblie. Am împrumutat una de la cineva, o Biblie sinodică, am citit-o, dar erau multe lucruri pe care nu le puteam pătrunde şi nu le puteam înţelege. Mergeam şi mai întrebam. Era adunare la noi şi mergeam la un frate bătrân şi întrebam unele lucruri. Acesta avea o oarecare cunoştinţă şi mă mai ajuta…
Almanahul „Iisus Biruitorul”, 2017
