E mare şi ziditor lucru să citeşti şi să cugeţi zilnic la cuvintele Sfintei Scripturi. Nici nu poţi să laşi o moştenire mai preţioasă fiilor tăi decât dragostea faţă de Noul Testament. Dar pentru ca înţelegerea Scripturilor să se păstreze în matca Sfinţilor Apostoli, este de neapărată trebuinţă ca aceasta să fie aşezată în ritmul liturgic al anului bisericesc; este de neapărată trebuinţă ca îndată după Sfânta Scriptură să pui Patericul, Ceaslovul şi Vieţile sfinţilor. Istoria a dovedit cu prisosinţă că, fără aceste bunuri, bucuria şi dulceaţa Scripturii se transformă treptat în tristeţea şi amărăciunea tradiţiilor, grupărilor şi liniilor paralele.
Nu numai ucenicii au vrut să aibă alături de cuvintele lui Iisus şi chipul Lui, icoana Lui, ci Hristos Însuşi a lăsat ca moştenire celor care cred în El acest dar, această mare mângâiere. Iar acest lucru este dovedit de o minune a Lui. Pomenirea ei se face în fiecare an în ziua de 16 august. Această zi liturgică este marcată cu aceste cuvinte: Aducerea Sf. Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol1 .
Iată, pe scurt, relatarea minunii: regele Avgar al Edesei, fiind acoperit cu totul de lepră, a auzit despre Hristos şi despre puterea Lui de a tămădui. Acesta a trimis pe un anume Anania cu o scrisoare către Hristos prin care Îl ruga pe Domnul să vină la Edesa ca să-l tămăduiască de lepră. Domnul i-a spus că nu poate veni, însă El Şi-a şters faţa cu o mahramă, iar însemnarea chipului Său a rămas zugrăvit pe ea. Domnul i-a dat mahrama lui Anania, vestindu-l pe Avgar că se va tămădui prin ea, dar nu deplin, ci va trimite mai târziu un ucenic de-al Său care îl va tămădui desăvârşit. Primind mahrama, regele Avgar a sărutat-o şi trupul său s-a curăţit de lepră, afara de o mică parte a feţei. Mai târziu, Apostolul Tadeu l-a cercetat pe Avgar, i-a binevestit Evanghelia, apoi l-a tămăduit deplin de lepră şi l-a botezat. Apoi, în timpul împăratului Iustinian, creştinii din Edesa au purtat o mare biruinţă împotriva perşilor prin descoperirea icoanei care fusese ascunsă şi uitată vreme îndelungată. În anul 958, icoana a fost adusă din Edesa la Constantinopol2 . Sfântul Ioan Damaschin (sec. VIII), apărând icoanele, aminteşte de obârşia minunată a acestui odor sfânt.
În Noul Testament nu se vorbeşte despre cinstirea icoanelor în mod direct şi explicit. Dar suntem convinşi că bisericile, casele şi inimile noastre ar fi mai reci şi mai goale fără aceste odoare preţioase. Chiar şi aceasta este o dovadă că sufletul primeşte hrană, putere şi lumină nu numai din Sfânta Scriptură, ci din toată moştenirea păstrată în chivotul Bisericii noastre.
Preot Petru RONCEA
1 Este mult-grăitor condacul sărbătorii: „S-a arătat astăzi dumnezeiescul chip, veselind şi luminând toată lumea cea de sub soare. Aceluia închinându-ne, strigăm: Venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina cea neapropiată”.
2 Făcând amintire de această minune, Sfântul ierarh Nicolae Velimirovici spune: „Prin bogăţia Tradiţiei sale, Biserica Ortodoxă stă mai presus de toate grupările creştine. Protestanţii se alipesc numai de Sfânta Scriptură, dar Sfânta Scriptură nu poate fi tâlcuită în afara Tradiţiei. Însuşi Apostolul Pavel porunceşte: «Drept aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră» (II Tes 2, 15). Întâmplarea din viaţa regelui Avgar ţine, fără de îndoială, de Tradiţia Apostolică, chiar dacă Apostolii nu o pomenesc în scrierile lor. Apostolul Tadeu nu a lăsat nicio mărturie scrisă, deci, după socotinţa protestanţilor, aceasta ar însemna că el nu a spus nimic, nici nu i-a învăţat ceva pe credincioşi. Atunci cum dar a fost el Apostol al lui Hristos?…” (Proloagele de la Ohrida, 16 august).
